nevroză de duminică
zgomot albastru adună în stomac fântâni de parcă țin sub coaste luna plină cândva rupeai stele din cer ca să-mi îndulceşti cafeaua cu
alergând cu sufletul desculță-n luna mai
stai şi priveşte inimă oarbă cum pleoapa zorilor stropită cu sânge se deschide ca o scoică aruncată la mal zvâcnetul ei prevesteşte agonia din
(neb)unii plâng cerneală...
în fiecare vers se rătăcesc deliberat printre rânduri uitarea lor corolă de iris sculptată în privirea globului de porțelan e ca şi visul plâns
antiteză
oraşul ca un pitic neînfricat aruncând săgeți de lumină în gura nopții pasageri cu fețe ridate purtându-şi gândul din stație în
pustiu de stele
stelele cad pe umerii tăi fluturi de lumină te curg ca pe o toamnă târzie în versuri te scriu tablou taciturn pe inima mea desculță semi-nebună între noi plouă surd în zadar bat cu pumnii în
zbor pierdut...
vântul seamănă cenușă pe cărările din sat soarele și-a îngropat pistruii-n iarbă păpădii amare lacrimi de copil scrânciobul din curte scârțîie pustiu din cer curg râuri râuri
insomnie
aşteptarea țese pânză cenuşie peste plămânii de humă gândul mut paşte în câmp deschis firele de lună moartea mă priveşte
ipoteze temporale
azi ploaie sunt și ghemuri de furtună miasma primăverii false ce macină-ntre dinți petale de lalele istovite ce proastă e cafeaua de cenușă dincolo de geam din cearcăne-avortează zorii mult
cu oglinda în pumni
sălbateca inocență se ascunde printre flori de liliac adun în palme cioburi de timp văd cum vii spre mine zâmbeşti conspirativ pâine caldă de la iepuri
fais-moi un bon cafe
aș culege numele tău dacă-aș putea din picăturile de stele ce adapă setea de lumină când cerul decojește lent apusul ca o portocală dacă-aș putea candela neuitării aș aprinde din nervul
actul trei
ninge albastru ninge frenetic și cerul parcă a coborât mai aproape să-l sprijini pe umeri de-ncearcă să cadă ce iute aleargă ce iute aleargă felinarele-n noapte e delirul de a fi când demult nu
j\'ai besoin de toi, mon ami
mi-e dor de tine seară de seară apun ca o rană deschisă în câmp mușc din tot ce e verde până la sevă mă acopăr cu pleoapa de humă cochilie de melc diminețile răsar mereu în altă parte decât în
dincolo de timp
brațe inerte sculptate tacit în calcar pe tâmpla dreaptă nervuri încrustate sunt anii ce-mi măsoară tristețea când noaptea își deschide gura aspră de lut retina îmi tresare spasmodic sub
mofturi boeme
pictez sărbătorile femeie-pădure părul pulbere de argint tatuată pe umeri sâni valuri de mătase sărutând goliciunea Doamne
ceai de vâsc
cresc umbre de aripi în flacăra nopții de pare ca ulmii se-nchină stele valsează-amețite în albastrul grădinii miroase a brad a gutuie în odaia demult adormită la geam luna cântă din corn se
tablou fără sunet
e miez de iarnă corbii se scaldă în uitare din case gârbovite se-nalță fumegând o rugă îndurare ciclopii râd în barbă și-și scutură mătreața bătrână de pe cap morminte profanate par
elucubrații festive
coroanele de pomi strecoară amurgul clandestin norii în papuci de casă au coborât la cină văzduhul împletește în ritm de blues forțat fulare moi din puf de păpădie de după deal răsare luna
retrospectivă
ninge înveșmântate cu doliul albului călugărițe miniaturale violează solitudinea obsedantă a felinarului din fața blocului amintirile mele s-au ghemuit într-un colț de fotoliu ca o blană
piele de zebra
aici și secundele sunt în carantină patru locuri o masca pe zi două injecții una procedură perfuzii trei pastile și convoiuri de medici la geamul găurit de neputință soarele își scarpină
pseudolibertate
mă plouă greu spre tine toamna aceasta cu suflet de pădure si degradeu de frunze ce-n arcuri se agită mai pipăi chipul șters din evocări boeme doar ochii tăi pălind in galben pergament și
Ploaie nebună ce ești
Plouă ca în veacul de singurătate-a lui Marquez, ceru-și înneacă angoasa în mine. Cu degete putrede prinse-n noduli chipul pocit mă strânge de gât, scuipându-și saliva salină. Iz de mucegai
E-atâta liniște in jur...
\"Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună...\" /L.Blaga/ e-atâta liniște în jur că aud cum pulsează arterele nopții și tainele lumii cum își sapă
Septembrie
sunt dimineți când te trezești o draperie indigo și episoadele din viața ta se ghemuiesc în coji de portocale sunt dimineți când tăcerea de plumb te apasă peste ambrasele scurte și simți cum
Chardonnay \'92
“Vreau să te văd mireasă”, mi-ai spus și mi-am prins la gât bijuterie cordonul meu ombilical semi-tăiat. Îmi număr nopțile mutilate de iluzii ca un bastard, de parcă mi-am vândut dreptul la
Azi vreau să fiu eu
Azi vreau să fiu eu să te dezbraci de tine și să mă iubești încet grăbit alb-negru ca în imaginile televizate gen retro Tu ești perfect ca timpul iubite citesc pulsația venelor tale ca pe un
Mi-e frică de tăcere, iubite...
Macină vântul parfumul de tei, Norii își clatină genele ude. Se-aprinde-o candelă rătăcită pe cer, Picuri violete pământul sărută. Hai să mai stăm înc-odată, iubite, La rugul tăcerii de
Inspiră adânc, femeie, și taci...
greu greu este nervul secundei ce soarbe izvorul din mine trag peste glezne diminețile obosite-n petale de scrum greu greu este melcul de sare ce-mi clădește în sunet cochilie de
Somnifer de primăvară
Coboară luna-n ceața deasă Și ploia-și scrie noi hotare: Masoară-n pași marunți orașul. Pe strazi - narciși de felinare. Veioza arde-n ochi de somn Plimbându-și limba peste noapte. Se-ntinde
Impuls refulat
iubesc aparent sunt mai bună deşi afectiv pauperă iert din lipsă de curaj ura îmi provoacă groază muncesc să trec sub tăcere adevărul nu
autoportret
sunt atât de femeie ard ca viața port implanturi ochi îndrăgostiți imitând perechi fericirea pe sub geamuri soarele demodat în loc de cearşafuri timpul are
Conspirație
sunt imaterială ireciclabilă și nu iau foc o lada cu deșeuri sentimentale când Dumnezeu mă apucă cu dinții de tălpile ude și mă aruncă în mine îmi scutur clepsidra fixata în piept și merg
Aici și acum
urăsc dreptul la viața fără existență și zâmbetul tău de soare abia născut nu mai vreau să consum din cuvinte sterilizate la 100 grade celsius și puse la păstrare în borcanul cu principii
Criza
În odaia mea gerul se spânzură în fiecare dimineață între acele de ceasornic și o piesă remix îmi violează timpanele 25/24 refrenul aceleiași Siberii de ghiață Sunt avortul unui duel
La răscrucile cerului
ți-am fixat întâlnire la răscrucile cerului să vii când ziua și noaptea își strâng mâinile de culoarea păcatului la podul amintirilor noastre te aștept amintiri pe care le-am săpat adânc în
La zidul plângerilor
Se zbate-n cădere ploaia cu ochi de fecioară, refrene funebre se sparg de mormintele reci, vântul își linge rănile de sălbatecă fiară. Crestate în coaja de piatră, cu dinții de humă, mă
Ador...
Ador ploile vechi de toamnă, la fel de vechi ca și camașa roasă la mâneci pe care ți-o pui dimineața în timp ce devorezi frigiderul; ești din nou amețit și miroși a țigară de ciocolată
Nocturnă
E noapte... Ploaia dansează cadențat. Stele se iubesc în pustiul de ape. Trece strada pe-alături, mă privește mirată - străina îmi sunt când nu ești aproape! Pașii îngâna un refren
