stella grama

În odaia mea gerul se spânzură în fiecare dimineață între acele de ceasornic și o piesă remix îmi violează timpanele 25/24 refrenul aceleiași Siberii de ghiață Sunt avortul unui duel

în fiecare vers se rătăcesc deliberat printre rânduri uitarea lor corolă de iris sculptată în privirea globului de porțelan e ca şi visul plâns

oraşul ca un pitic neînfricat aruncând săgeți de lumină în gura nopții pasageri cu fețe ridate purtându-şi gândul din stație în

sălbateca inocență se ascunde printre flori de liliac adun în palme cioburi de timp văd cum vii spre mine zâmbeşti conspirativ pâine caldă de la iepuri

vântul seamănă cenușă pe cărările din sat soarele și-a îngropat pistruii-n iarbă păpădii amare lacrimi de copil scrânciobul din curte scârțîie pustiu din cer curg râuri râuri

Ador ploile vechi de toamnă, la fel de vechi ca și camașa roasă la mâneci pe care ți-o pui dimineața în timp ce devorezi frigiderul; ești din nou amețit și miroși a țigară de ciocolată

\"Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună...\" /L.Blaga/ e-atâta liniște în jur că aud cum pulsează arterele nopții și tainele lumii cum își sapă

Macină vântul parfumul de tei, Norii își clatină genele ude. Se-aprinde-o candelă rătăcită pe cer, Picuri violete pământul sărută. Hai să mai stăm înc-odată, iubite, La rugul tăcerii de

mi-e dor de tine seară de seară apun ca o rană deschisă în câmp mușc din tot ce e verde până la sevă mă acopăr cu pleoapa de humă cochilie de melc diminețile răsar mereu în altă parte decât în

“Vreau să te văd mireasă”, mi-ai spus și mi-am prins la gât bijuterie cordonul meu ombilical semi-tăiat. Îmi număr nopțile mutilate de iluzii ca un bastard, de parcă mi-am vândut dreptul la

cresc umbre de aripi în flacăra nopții de pare ca ulmii se-nchină stele valsează-amețite în albastrul grădinii miroase a brad a gutuie în odaia demult adormită la geam luna cântă din corn se

aș culege numele tău dacă-aș putea din picăturile de stele ce adapă setea de lumină când cerul decojește lent apusul ca o portocală dacă-aș putea candela neuitării aș aprinde din nervul

stelele cad pe umerii tăi fluturi de lumină te curg ca pe o toamnă târzie în versuri te scriu tablou taciturn pe inima mea desculță semi-nebună între noi plouă surd în zadar bat cu pumnii în

coroanele de pomi strecoară amurgul clandestin norii în papuci de casă au coborât la cină văzduhul împletește în ritm de blues forțat fulare moi din puf de păpădie de după deal răsare luna

e miez de iarnă corbii se scaldă în uitare din case gârbovite se-nalță fumegând o rugă îndurare ciclopii râd în barbă și-și scutură mătreața bătrână de pe cap morminte profanate par