Stelian STANCU

- proză scurtă - Căutăm felurite lucruri, evenimente, trăiri. Chiar și repetabilitatea lor frivolă. A celor bune-firește. Dar, împresurați de dorințe nebănuite, ce țin doar de

Iubind, o faci când cu măsură, când cum se lasă vorba-n gură Mai iute, lent sau neînțeles, așa cum sufletul îți dă ghes. Dar ce te faci când tu iubești, pe cel ce nu știe povești De iubire

A fost el cel mai mare peste vers A fost o nestemată când ales De Domnul, a semănat valoare Peste acest colț de rai sub soare. Când mă gândesc la tine om de fală Gândul meu fuge cum era

Mă adun mădular cu mădular În așteptarea...Dar ce aștept? Mă las cotropit de micul dar Ce l-am descoperit adept La starea de moarte sublimă Ce nu apare orișicum Nu poți a fi cretin cu rimă Și

Lumini de gânduri prind paloare În mințile fără de minți Nu mai e loc pentru candoare Și nici simbol pentru cei sfinți. În negura de din lumină Când arabescul a apus Sufletul parcă-i fără

M-ai adulmecat deja Mă sorbi prin rădăcina vieții Încă mai cauți mreaja De a descoperii elixirul tinereții. Timidul cel ce-ți stă în cale Amăgitor sorbind privirea Încearcă încă să

E început de năzuință În armonia milenară E un sfârșit de-ngăduință În clipa ce e tot amară. Pustiul e la locul lui Preaplinul a cam obosit Nu mai e timp pentru haihui Iar el străfundul clipei

Stai bine în propria persoană De parcă nici exterioru-ţi nu mai are formă Te lepezi de omenescul fără de toană Şi ştii că nu-i o greşeală enormă. De speri, ştii că-i cu cântec De vrei să nu ai

Sunt clipe ce le cauți, altele de le-ai putea uita. Sunt stări ce le cauți, altele de care nu vrei să mai auzi în viața ta. Dar ce poate genera liniște, ce poate să îți stimuleze gândul Decât o

E frig, e ceață și e mohorât De dinspre lac gerul s-a pogorât Doar gândul meu de astă-vară Mai hoinărește încă pe afară Privind în gol la ce a fost Vara trecută fără rost Când am crezut că am

A obosit să tot închine Zilele muncii efemere Nu mai e chip ca să suspine Din ea vecia, pusă-n stele. Privirea îi este ațintită La tinerețea ce a trecut Ar tot dori să mai cuprindă Ce de

Într-o seară târzie de vară, ca mai toate serile acestea S-au pripășit la mine-n poartă, două ghemotoace ce vor a da vestea Că ele sunt acum prea mici, dar va veni și ziua lor Când din căței ai

Îmi plânge sângele, și carnea Îmi plânge trupul amorțit E prea târziu de când uitarea M-a presărat pe-acest pământ. Plâng lacrimile sugrumate Iubirea e un plâns total Aș da, de aș putea,

Mulți ani trăiască fata mea Gândul frumos cu tine Fie doar zile ca o peruzea Noroc și fericire. Tu esti Prâslea cel renumit Gând bun am pentru tine Rază de soare-ai fost când ai venit Ești

Am adunat trei frunze-n mână Din ea pădurea ce a fost În armonia vieții cu volan și frână Dar acum stau și caut încă rost. Sunt frunze verzi și-nmugurite Timpul n-a zăbovit prea mult asupra

Mari vâlvătăi pornesc din jar, trosnind al lemnelor hotar În forme care mai de care, forme geometrice pe care De vrei tu poți a le deosebi, în cercuri, romburi sau fie ce o mai fi. Dar repede îți

Am crezut că-n lumea asta, mai există și mister Repede am deschis fereastra, să privesc spre nicăieri Undeva în depărtare, sta retras un gând stingher Era visul meu cel mare, ce m-așteapă ca și

Adorm senzații în nesaț De dor mi-e plin iar gândul Privesc în ceașca cea cu zaț Învârt din nou Pământul. Eu caut steaua cea mai rară Plâng lacrimile-n ger De va veni o nouă seară Scăldată în

Nu suntem nemuritori, din fericire Ne mor cu toate astea neuroni Ne amăgim crezând într-o iubire Și așteptăm timizi vestitele ninsori. Nu suntem ancorați nicicând în realitate Ne amăgim pentru a

Călătorind prin mii de stele, am retrăit zilele mele De când ea viața tot mi-a dat, un dram de minte și păcat Dar când mă văd pe bolta mare, privesc nemărginita jale A dorului că toată viața, o

Îți amintești când nu eram Doar boare în văpaie Când stelele-ți stăteau în geam Și-ți luminau în ploaie? Îți amintești când nu voiai Stând adormind în palme Alene să mai poți să dai Senzații

S-a dat sfoară mare-n sat Că-i nevoie ca de-ndat` Să se găsească degrabă, fie chiar și fără șagă Cât mai mulți, dar cu putință Și să fie îngăduință Să se strângă cât e dat Unul câte unul

Avem o sete ancestrală De totul nostru pământesc Când ne pătrunde pân` la boală El dorul pururi strămoșesc. De ei părinții ce ni-s frați De ei bunicii, depărtați Căci nu există-ngăduință