Ștefan Petrea

Din ochii tăi genunea-și bea poemul, Pe-obrazul tău e nuntă de zăpadă, Pe gură-ai liniști miezuri care pradă, Pe gât vampirului îi ții blestemul. Pe umeri porți a cerului corvoadă Și-n sâni ca

pătura de stele ne învelește de frig, ger de întuneric, ne încălzim în latura amorului, strigăt de orgasm într-o dimensiune necunoscută apoi redevenim noi, oameni din tine cade frunză de

Ascult văitarea ta din șoaptă, mamă Și lacrima ce cade îți aud Pe când beau vinul dulce, de aramă Să-ți uit din plete albul tău cel crud. Că tot mai mult vecia te înhamă La moartea ta din

Aud luminii sacra-n nopți văitare În slava peste ape răsturnată Corăbier e luna, stele-au plată Pe valul unde văzul rugă are. M-așez în mine-n raza decupată De pe-ale cerului adânci

noaptea orașul își trezește felinarele în eclipse de lună și stele, în patul nostru inimile duhnesc a emoții, urbea ne soarbe privirea pe geam prin unghere se încarnează umbra, mușcăm din ea cu dinți

orașul nu adoarme niciodată, pe străzi în noapte-i zvon de curve dulci ce miezu-și dau pe-un zlot la om ca plată cu ele prin unghere să te culci. orașul patimile își arată în noapte pe

Trăim la ale gândului cheremuri, Lumina sacră e un sunet stins, Tu în umana sferă-a nopții tremuri, Pe mare cerul în eres s-a-ntins. Și-n liniști viermuite ce-s de vremuri În clipă valul

când scriu în pielea ta cuvânt de-atingeri se naște poezia colosală pe limbi grăim saliva ce ne spală când soarele alunecă în stingeri. dar des ne este dragostea o boală păcatului în Rai c-avem

Sunt ploile perene monstruoase, Necontenite,-s ca ieșind din Iad Ni se desprinde carnea de pe oase Și-acestea din încheieturi tot cad. Nu mai e reavăn, a blestem miroase, Firească-i numai

Tu, descheiat l-a norului cămașă Maestre soare, bine te-am văzut Că ploaia fost-a-n lume uriașă Și raza ta a fost un sân căzut. La țâța ta ca măru-n piept cocoașă Din zori de ziuă astăzi am

Aud în mine zeu cu vorba faină Ce către poezie mă apleacă Și săbii de nimicuri intră-n teacă Precum minciuni de trupuri într-o haină. Dar vai! Mi-e litera fântână seacă Și Dumnezeu stiloul

Eu cădeam în rugăciune, tu deja te sărutai cu Dumnezeu, în urma ta umbra ți se încarnase și făceam dragoste cu ea îmi culegeam steaua de pe mare a ta era în adâncuri amputată de soartă sângele

Noaptea își strânge umbrele ca pe niște soldați de ciocolată într-o armată a enigmei, noi le dăm soldă de întrebare în lupta cu luna și stelele de pe mare, un film cu proiecție din cer. În

Când plouă pietre-alcătuind cavouri Se zguduie și freamăt e-n sicrie Eu scot penița, zvon de morți a scrie Și-aduc din viața fostă-a lor ecouri. Duhori vestind în Rai o feerie Din cruce beau

Ploaia mănâncă aerul, trăim acvatic și anaerob dar până când, Doamne, toată această tristețe de apă... Îmi urc organele genitale peste ale tale, facegem dragoste ca la timp de război, pe

În miezul norului pândind zăpadă Îmi pun pe mine haina grea de iarnă Un preambul la gerul ce se-ntoarnă De-un an de câte-s cele să se vadă. Omăt și diamant orbind lucarnă, Spre-a prinde

Cunosc pe Dumnezeu cum cunosc zborul trezit de emoție pe valsul vocii tale. Domnul îmi dă Binele tu îmi dai aripi. Îngerul vine cu un surâs de invidie. Zbor prin odaie, afară plouă. Și

Dintre toate temnițele care s-au văzut și incluzându-le pe toate cea mai odioasă este Viața. Și singura cale lucidă de a evada, sinuciderea, este oprită de Dumnezeu. Temnița aceasta este

în șoapta întunericului reavăn nu țineți patimi dacă nu sunt cruci a mângâia misterele pe greabăn și încă alte taine să aduci. și umbra ta s-o ții ca pe un geamăn și despre o enigmă s-o educi

De-atâtea ploi e reavăn în morminte Să crească flori pe țeasta cea de ort A mi-l aduce clar și azi aminte Că sângele prin venele-mi îi port. Mi-era bunic, în graiul lin, cuminte Și-o lumânare