Ștefan Petrea

să nu ucizi minciuna-n nimb de stele că-n noapte ea te-a tot tămăduit ți-e duh pe-a lor lumină în atele de frica lor pe dulci statui suit. genunchi zdrobește ruga de podele un Crist în astă zi de ai

singurătatea mea e oglinda din raftul cu cărți pe raftul cu dulcețuri mi-am așezat amarul dulcele și apa șterg riduri în oglindă mă caut ca printr-un labirint de ritmuri în chitară voi cânta odă

tai felii ființa o întind pe pâine tot păstrând credința că va fi un mâine mâine-al milei sacre mâine, te arată! azi sunt vremuri acre ieri doar o erată am păstrat un vis gol, la sânul meu, tu, de

îmi așez sufletul pe hârtie ca morții trupul în sicrie să vă vorbesc despre o fată puțin ciudată... iubită te-am avut-o în vremea de parfum plăcuto avea fata asta un nu știu ce de te lăsa mereu în

Dragă Tată, am primit scrisoarea Ta azi-noapte. M-am trezit dar literele se împrăștiaseră deja. Am reținut totuși că Te afli bine și că ai hotărât să amâni Apocalipsa pentru vremuri mai bune, când

nefiind văzduh nici o ciocârlie nu se va așeza în străfundul ființei mele

Din lună diamante cad pe-altare În fire adormirea este traiul Acel ce ne veghează-n tihnă Raiul Ne pune sufletele pe Cântare. În zori, când se pornește iarăși graiul Zeci păsărele întocmesc

Necesit reparații prin spitale, Mă doare umbra, cupa de beție... Plecând, nu pot să-nchin sonetul ție - Rămas-au doar tablourile tale. Doream pe-atunci să-mi stai la braț - soție. Regretele le simt

nu, treaba e serioasă, nu mai pot scrie un rând fără să apelez la nimicuri, fără să ridic în slăvi ce șede bine pe chipul anorexic de veselire, alcătuit din lacrimi amare ori de crocodil cu fălci

Te văd în veci, frumoaso, cu ochii din lumină Cum stai sub glas de Tată, a auzi minunea Făpturilor de umbră, ce-s deschizând genunea Din Crucea care Mielul așteaptă ca să vină. Privești eternitatea,

cârligul semnului de întrebare ancorează în marea enigmei corabia minții, pe apele tainei stau vărsate stele de gând luminând cugetul în răspuns, apoi se face iar întuneric, o nouă enigmă de

Sonetul strigă apriga-i poruncă Sfărmând pereții, intră în odaie... E ceasu-acel al unui foc de paie Cutreieri munți, cobori uitat în luncă. Și timpu-acest de-o clipă numai rai e. Apoi spre-a tale

scriu ca să nu uit de dumnezeul din mine dar vai! litera-mi capătă formă de om se umple de bube și chin travaliul peniței scoate la iveală copilul întunericului cerneala de beznă e băută de

lângă noi aveam oala cu lapte și sticla cu vin, stele-n galaxie și sângele nostru, picturi de lumină în vene și-n cer sămânța de fleac ne nuntea în minciună, aveam trei redute de cruce pe bust Amin!

Visam că stăm la sfat cu marii noștri Poeți și litera mi se îndură Din piept în gât apoi a fi în gură Și în final în ai hârtiei monștri. Sub stea o apă-avea lumină pură Ce lunii i se da de raze

Zăpada, zahăr pus pe prăjitură Iernatică, pe plozi îi duce-n hazuri, Necunoscând tristețe și necazuri În noi copiii ger ne străbătură. Un dulce de omăt ne face nazuri Când te grăbesc spre

Din sâmbure de stea enigma crește Și îndărăt e haosul feroce, De sub lumini o umbră am în voce Și vremea mea de om e prinsă-n clește. Având iar păsări pieptul să-mi sufoce În mine-i zbor ce-o

Când trezeam copiii din noi era albastru de slavă, acum ninge și copiii se trezesc de unii singuri făcând cu brațele noastre bătrâne oameni, ce dacă-s de zăpadă... Un iepure ronțăie nasurile

Alerg să plâng lumina în esențe Dar neputința groaznic mă mai doare Pe unde ești, cuvânt de miezuri, oare Că în odaie-s numai reci demențe. Născut, alerg pe unde se tot moare, În cugetarea

Unirea dintre noi se face-n buze Și în neobosirea dintre brațe Iar când în brâu e Șarpe să ne-nhațe Divin uman îl duce să se-amuze. Când ne-ntristăm în ochi sunt lacrimi hoațe Ce curg pe-obraz