plângere

nu, treaba e serioasă, nu mai pot scrie un rând fără să apelez la nimicuri, fără să ridic în slăvi ce șede bine pe chipul anorexic de veselire, alcătuit din lacrimi amare ori de crocodil cu fălci hulpave după plânsetele altor oameni uneori mă întreb dacă sunt om ori doar un AI prost alcătuit bătând același cui dintre toate cuiele de la capacul sicriului poetului propriu, mimând o poezie inexistentă, retezând și ultima metaforă din inima lui de jucărie joc teatrul real al unei morți cu încetinitorul vai! sunt actorul legat de mâini și de picioare, cu căluș în gură... sunt actorul poeziei inexistente... plângerea asta să o puneți în ramă în peretele în care am zidit pe Dumnezeu, să-mi zdrobesc genunchii în fața ei, să-i tămăduiesc apoi cu spirt înainte de-al bea întru desenarea cu sânge a minții spre a mai voma încă un gând fără importanță, suindu-mi cugetul pe bidiviul șchiop