Ștefan Petrea

spre sfârşit cu toate-a trece nici nu-i rouă că-i amurg ca Mihai mă simt de rece, nepăsări pe răni mă ung. caut clipa să mă-nece şi cu ea la Domn s-ajung - spre sfârşit cu toate-a trece nici

Aleargă înaintea toamnei toate, Spre sacru-n vin venind de gând rotire E ochiul din pahar pe Domn s-admire, Se coace mărul fără de păcate. Un sânge-n frunză-n pielea ei subţire Va fi curând

întrebarea, ce femeie a negăsirii, cercetând sângele către inima Domnului găsindu-L doar în propria moarte, uneori i se urcă minciuna la cap, îmbătând-o, în stare de ebrietate pe strada

Când scurmă-n mine-al îndoielii vierme pe mine Dumnezeu e înrăit dar vine Crez şi-l simt şi-n epiderme şi nu mi se mai pare doar un mit. Că îngerii nu vin de-i iad să-i cheme şi în uitarea asta

nu cerceta ce nu e-n văz şi lege şi-i stând în rânduieli neomeneşti acolo-anume nu e a-nţelege de către-ai nunţii de fiinţă cleşti. în nevăzut de vrei cu gând a merge, precum s-a spus, vei fi

am un ochi în ochi, necăjit de ploaie se retrage în propria privire îl privesc cu ochiul în lacrimi, este ochi de muiere ce râde, zâmbetul de pe chipul ochiului ei mai încearcă o dată mi se

Parfum de must în literă dă-mi, Doamne S-am ale nemaifostului puteri La nemuriri hârtii să mă condamne Pătate de cuvânt din nicăieri. Dă-mi rodul doar din şoaptei mele toamne Pe când auz deplin

topeşte-ţi plumbul spre-aurul de-a râde spre-a râde doar o lacrimă să ţii în ochii tăi tristeţii tale gâde cunoaşte-n hazul unei alchimii. să ai pe gânduri basmele-alergânde şi de copil de joc

cititorule, azi mi-am zis să nu-ţi mai trimit misivă să nu mă mai murdăresc pe mâini de uciderea albului, pe dracu că tot mă trage aţa necuratului să pun vorbă în gura peniţei, mai zi şi dumneata

mai ducă-se pustiile-n pustie şi demonii din mine-n propriul iad când noaptea carnea gândului mi-o ştie şi-a scrie în genunchi pe foaie cad sfioasă-i rugăciunea din hârtie ce poartă de cuvânt

tu, cântec, piatră fă-te când mi-e cruce şi cuiele destinului mă dor o singură secundă când mi-aduce grămezi de ape-n ochilor urcior. infern de toamnă vine să ne-apuce de frunza ce ne-a fi pe

A exista precum e-n hău căderii Ori nefiinţă cum un fum ce suie Aceasta-i întrebarea de statuie A clipei unde este timpul serii. Pe cer nu-i stea,-i doar haina ei gălbuie Eu sunt, da-n

mama a făcut amor cu Dumnezeu ca să mă scoată din pântece zic, aşteptând replica divină Dumnezeu doarme însă pe patul de moarte al mamei... Tată, vrei s-o căsătoreşti cu tine pe mama, s-o bagi în

că slava nopţii are stele-n pântec amorul ploii piatra şi-a înfrânt privind pe sus eu lacrima mi-o sfârtec iar despre tine iar mai urc un cânt. ascultă umbra la al razei cântec că luna rază

când îmi spui te iubesc îţi întorc spatele inimii să urci şi să te car până la frunză ades în spinarea inimii duc doar o singurătate femeie, ai putea fi tu singurătatea aceea cea mai frumoasă

Beţiv al crâşmelor de prin morminte Măseaua gândului cu plumb o ud Amica iadului, tu vii cuminte Când plec să te ating pe-al minţii nud. Visând amorul reavăn, ploi, cuvinte Sub frunză dorm, pe

Spre-a naşte umbra, Doamne, dă-mi lumină Aceleaşi patimi tainei clipei fie Cu mersul de statuie şi stafie... A-ncepe veci secunda se termină... În ochii care uită apa vie Să văd cenuşa

deşi un copil vine pe lumea asta doar când pleacă din tine femeie, ascultă-mă, fără sămânţa mea n-ar intra în tine deşi sămânţa aceea e praf de singurătate femeie, atunci oglinda spune de

N-am nevoie de Viagra Am destul rachiu în sânge Să iau frica mea cu targa De curaju-mi se va plânge Joc cu mine alba neagra, M-amăgesc visări nătânge, N-am nevoie de Viagra Am destul rachiu

Aceeaşi moarte-n cer ca-ntotdeauna Aceeaşi moarte-n noapte-n drum de stea Spre-aceleaşi vorbe azi îmi poartă mâna Precum pe foi nebun străbun rostea. Ce-s zise-n veci tu râzi când zic

Astupă-mi ochii, lacrima c-o mână Şi în auz tu basmul cald a-mi ţese Sub adevăruri mici dar ne-nţelese La umbra tainei clipa să rămână. Intra-n poveşti din lume-i când se iese La Dumnezeu

iubindu-te lăuntric noaptea tace în întuneric rece, scund şi gras dar e atât de multă-n beznă pace că de amor lăuntric nu mă las privind zadarnic zările opace de neclintit port ochii mei în

A ta corolă naşte primăvară Şi din parfumul tău o rugă urcă, O înveleşti în nopţi ca-n piei de nurcă Spre zori grădini din tine să apară. Când şarpe-n stihuri limba ţi-o bifurcă Tu fii

Tăceri o muzică-s deasupra-n stele Tăceri morminte cântă dedesubt Şi între ele omu-i nopţi să-şi spele Că moartea are-n trai himenul rupt. Femeie, toarnă vin pe albă piele Să pot cu veşnicie-n