ștefan ciobanu

inima mea a mai lărgit cureaua și respiră revărsată în valuri puține țări din lume fac transplant de oase transparente în direct așa că rămân cu astea oglinda din cameră mă trage de păr dacă sting

într-o lume cu patru dimensiuni viteza a cincea din vene ar fi de propulsie să văd atunci ce piele îți trebuie ca să stai lângă mine de pe care paralelă a timpului o vei lua cum se va

reușești să bei întunecarea la plic ghicești în zahăr cum se va mișca ziua nu știu cum sorbi cafeaua dar seara îți rămân tăceri între dinți azi noapte am adormit tot cu ceafa lipită de ceafa

nu cicatriza acum plec pe drum e frig luna se apleacă să îmi lege șireturile lungi urmele mă îngălbenesc de când mă știu în ele ciugulește lumina galbenul învață să fie culoare odată cu mine mă

ne mototolim pe margini îți cresc bagaje îți fac semn cu mâna alege tu care aia de nord sau aia pictată de tine pe vremea voievodului de pixel între noi ceața s-a îmbrăcat pe dos dar

noaptea se spală pe față cu chipurile noastre sub frunzele adormite se adună greutatea pașilor trosnește viața cu spatele la noi ne fugărim carnea o întindem pe felia de noapte

foto ștefan ciobanu

din când în când se naște un om nou e bine atunci să îl privești cum se scutură de cojile vechi care îi blocau venele am zărit eu unul odată cu toate laturile mângâiate o cruce de lumină i se

misiunea lui era să se ridice de la pupitru cu butoane din vremea ultimului reactor programase să facă asta copilotul nu rezistase la viteză era pierdut undeva între steaua cleioasă și planeta

tu m-ai ridicat prima oară când începusem să îmi fac poze în vise cu somnul pe brațe arătam așa ca un copil pe care atârna tot de la breton la cana cu lapte dincolo de bariere culorile se

a început toamna să plouă cu septembrie că nu se mai putea toate sunt acum mai întinse noaptea iarba hainele copacii nu mai au loc își lasă frunzele pe umbre țipă în lume se absorb pământul

cuvintele tale îmi cioplesc inima sar așchiile ca la un bombardament eu cu mine în brațe pe cine să salvez? mă uit sub marginile friguroase care mă îmbracă și descopăr cât sunt de

este o zi oarecare poate chiar miercuri mă tragi de brațe începe mai încolo durerile mele și alte câteva de ce sub castani nu mă cunoști ca la început? ce îți fac umbrele lor? în ce te

iubesc încet mă gândesc la viteză și la vena de siguranță în semafor fiecare culoare sărută altfel cu gleznele încolăcind pedala de puls mergem pe roșu până se schimbă în ce capitol al

trebuie să credem viața pentru felul în care se comportă călcată în picioare cu borduri reflectând doar frunți late de oameni mai scoate câte un orb grăbit cu o pușcă la braț (și legăna