moartea cuvintelor

dacă te uiți cu atenție vei observa că cei din jurul tău dorm. cu puține excepții, omenirea doarme. d’aia sunt războaie, d’aia mor unii de foame, d’aia se cufuresc ghețarii… pentru că omenirea doarme și visele-s mai mult coșmaruri; d’aia nu se mai tipăresc bilete de intrare la muzeu și d’aia batistele au fost înlocuite cu hârtie igienică. pentru o mână de oameni care nu dorm, ce rost mai au cuvintele? zi de zi, se subțiază dicționarele. de exemplu, azi s-a șters din dicționar cuvântul uimire. după el urmează uimit, uimitor… astea vor muri de la sine, nu va fi nevoie să fie șterse. șareta. ei treceau cu șareta. eu mă-nfigeam cu tălpile desculțe în țărână și mijeam ochii să-i văd cum îi înghițea drumul. știam de-atunci că șareta era pe moarte, țărâna-nemuritoare. și mai știam ceva: să trăiești e o bucurie, nu-i vreme să dormi. muci. suntem copiii copiilor. n-a fost nevoie să creștem mari. că ne-au rămas mucii pe mâneci și mânecile-s scurte. cu pantalonii rupți în genunchi, ne scărpinam în cur și ne înfigeam degetul în nas până ne plesnea careva peste cap. azi sunt la modă rupturile. mucii au devenit secreții și copiii niște vâscoși. cin’ să mai cânte “nani, nani…”? am putea exemplifica ziulica-n treagă, dar mă prinde un somn…