descântec

am învățat să citesc în alb și negru - poate d’aia visele îmi erau repezi și reci. n-aveam psiholog să-i spun cum mă strânge albul, ori cum mă sufocă negrul. dar aveam o babă cu descântece- le ținea înnodate într-o batistă. o priveam cum arunca cenușa pe pereți și-mi părea un personaj de film mut. chiar și-acolo, în locul în care demonii încercau să mă țină în culorile focului, totul era în alb și negru: - baba avea părul alb, sub o năframă neagră, pereții își ascundeau albul de altădată sub chipuri cu dinții negrii, creionați cu praful de cărbune. mi-a dat un braț de icoane și-un drum dezlegat. dacă nu umblam nopțile toate cu icoanele sub braț, trecând apele înainte, pe sub cimitire, și înapoi, peste turle îmbâcsite de hoiturile îngerilor renegați, n-aș fi trecut peste orizontul chircit. atunci am pășit pe tărâmul albastru - prima culoare ce m-a lepădat de mine, prima liniște din noaptea în care demonii mă rătăciseră. atunci ți-am șoptit “ochii tăi, cum au trecut de zei?” mi-ai zâmbit și-apoi, în trupul tău, gol, mi-ai arătat culorile despre care n-am mai aflat altele. ca ele, nu-s.