popas

uneori, mă las dus pe drumul amintirilor și, mă văd privind printre ulucile gardului, la adăpost de arșiță, în umbra salcâmului de lângă poartă, și-i văd - cu tălpile goale pe pământul răcoros din bucătăria prinsă de vatră. da. acolo tăia mamaia mămăliga, cu ață și ne spunea : “legumiți, maică…” punându-ne o unghie de brânză sub felia fierbinte. (nu-l vedeam ziua întreagă, dar atunci, era mereu prezent- motanul; se băga sub masă, tacticos, de parcă intra într-un palat.) toată starea aia de bine, de liniște, de aproape… se despărțea de noi; prinsă-n aburii ce se iubeau, o clipă, cu o rază de soare - furișată pe sub streașină, prin ochiul de geam, pân’ la țestul sprijinit de perete- se ridică spre stelele adormite de la atâta soare, prin coșul de fum ce-mi părea un bătrân morocănos și negru de supărare. acum privesc cerul, în nopțile de vară și le văd chipurile zâmbitoare, ca într-un album cu poze - stau toți, în jur la masa mică, legumind eternitatea.