tac. la poartă bate cămătarul

nu știu să citesc printre rânduri și nici să scriu printre rânduri, nu știu mie să-mi spuneți clar, când vine sfârșitul ăla? că eram mic și știam că suferințele vieții n-or să mă doară. “dați, am zis! oricum n-apuc.” și-am trântit oasele de pământ și mi-am lăsat clipe să prindă mucegai; am grăbit iubirile și-am lepădat promisiuni… a trecut sfârșitul ăla, citit printre rânduri. am mai crescut… și-am răscolit atent toate manualele vieților scrise de primii care-au știut să scrie printre rânduri mi-am scos neuronii prostiți, i-am vândut pe loc; pe ăia buni i-am amanetat, dobândă am semnat, câte o găleată de sânge pentru fiecare an trecut și penalizări am semnat… “luați, am zis! oricum n-apuc.” acum sunt dator și-mi plătesc dobânzile toate. în fiecare zi se-adună o penalitate și an de an mă trag cu furtunul, în găleată. reușesc să pun la cale un plan: cu câțiva neuroni rămași, mă gândesc să fac toate rândurile ghem, ori să le scriu unul peste altul și să-mi las ochii la vedere, să fac semne cititorilor: - așa da! cu o clipire… - așa nu! cu două clipiri…. ca să nu citească printre rânduri. - bine, bă. și-ntre clipiri, ce-ai să ne spui!?