drumeție

să fie ca și atunci… mă sui în vagon fără bilet, dar nu-i. azi mă prind de guler niște furnici trucate și nici nu îmi pot spune poveștile vorbind doar cu ochii; mi s-au rătăcit privirile de cârlan. pământul e același - rănit, sub șinele scoase-i din pântece, fără vreo anestezie. și calea e aceeași, către răsărit; doar că-s multe apusuri trecute, multe de atunci. trenul se-ngroapă în cântecul său neuitat… adorm,respir respir și-n vis… în camera cea mică se-aud poveștile pădurii trosnind în vatră, miros de grâu dospit răzbate de sub ștergar, copaia veche oftează prin fiecare crăpătură descântecele femeilor: “aluat, aluat, să crești bine, nu-i păcat…” pereții se îmbujorează o clipă, scoși la vedere de-o flacără jucăușă, captivă-n lampa mică și-ntre toate, cu ochi de peruzea, stă el, copilul ce le-a păstrat pe toate… acum i le dăruiește. să fie ca atunci, nici trenul nu știe până unde, până când.