stanescu elena-catalina

veneau zile cu picioare lungi cumva răsturnând cerurile cu umerii goi le amestecau cu nisipuri plaje oranj de august si țipau delfini ancorați in ceasuri de sticlă reminiscențe de noapte

Fiecare zi e o piatra In urma zidul creste tacut Lumina e tot mai galbuie Si sufletul tot mai durut Paiate se vor palmierii Si mari de turcoaz, mangaieri Dar mie mi-e dor de livada Cu iarba

macámă, macame, s.f. - gen literar arab, in care versurile alterneaza cu proza ritmata - din germ. Makame macaronic,-a, macaronici, -ce, adj. - (despre versuri, poezii, stil. etc.) care parodiaza

mi se rupea o apă gura nesărată născând verbul alb nescris prin mine trecea un cer într-o caleașcă albastră cu găuri prin găuri alt cer și eu puneam repede perdelele de sticlă și mă gândeam ce

iubirea ma cauta cunoaste drumul , cunoaste casa mea si in fiecare seara , cand singuratatea se adanceste , ea bate in portile de mult nedeschise si intreaba deschid fara teama ea trece

acrostih, acrostiuri, s.n.n- poezie sau strofa in care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvant(nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie - din ngr. akrostichon anaciclic

toate casele mele sunt de hârtie și avioanele și vaporașele tu ai palme adânci toți bărbații iubiți au palme adânci de aceea în noaptea asta las porumbeii să zboare puii mei de ochi ia-i

îți mângâiam a șaptea-ngenunchere ca o mamă născută din tine toamnă cu sâni asimetrici precum vârstele tale nesupte mortifiant destin al culorii apogiatură a nopții în care explozia de stele va umple

Si daca mai exista minuni in asta lume una din ele-i marea , iubirea mea dintai Ma cheama iarasi astazi din valuri si din spume ma cheama si

mult verde, creponat, fasaietor, ud cerul, fluviu-n ochii tai! deodata , soarele se sparge in mii de cioburi si descopar printre ierburi degete de primavara , narcise seara , la

Traim intr-o lume razvratita. Razboinici de mici aruncam bucurosi sageti ne aparam lovind si peste toate ne consideram victime Ne purtam tot mai des mastile ne torturam inimile nelasandu-le

spirala, ma alungesc pe ingustimi de-orizont incepe sezonul cu ploi ruginii parul ia tenta de ierburi uscate fosnitor, ma urmeaza pe stradute pustii lumea se-ascunde sub o umbrela

poate va fi o scrisoare cu mine albă o ipostază angelică alta din urmă din care va ninge pe drum ca-ntr-un sfarsit de poveste înghițind în tăcere infernalul tău cer poate va fi o

hai segebeule coboară-mi scara din pod să urc și eu în orașul acela cu asfalturi încinse unde bărbații vin transpirați de la război își violează femeia și-o despoaie de vise în orașul acela de

nimeni nu cunoaste mai bine pasarea ca ramul si cand aceasta se desprinde in zbor el isi picteaza trupul in culori si se viseaza privighetoare, cu aripi crescute peste tot si cantand iar atunci

tu stii sa m-atingi ca o ploaie tarzie, cu rod stii sa-mi asculti inimile, cele sapte, pulsand cantecul vietii stii sa ma dezbraci de pretentii, sa-mi pui condurii tainei cu

de la o vreme te iubesc linistit, cu tristete, intrerupt, aproape despletita de palmele tale, tu nici nu stii... imi zambesti si mereu vii sa adormi intre inima mea si-un sarut si cat

știi tu cât am tânjit la cântecul tău de aur, frumosule, cât până când limba mi s-a aurit în cântecul tânjitoarelor de cântec sărutul pe gură nu e decât poate doar una clipă la ceas un flux

iamb, iambi, s.n. - picior de vers compus din doua silabe, dintre care, in prozodia antica, prima este scurta si a doua lunga, iar in prozodia moderna, prima este neaccentuata, iar cea de-a doua