Sorina Hăloiu

Ți-am spus ce frumos ninge? Un bec aprins întunericul împrăștie, nu știu unde este cerul, pământul în palme ne ține și rece îmi bate-n obraji vântul, un câine lățos pe treptele

În minte doar sau în suspine ești praful lunii ce mă așteaptă altfel. Am lacrimile preagătite să curgă deci doar pentru tine Alice. Am vorbe multe

Acum visez despre ceva ce știu deja. Ochii străbat prin straturi de timp cuprinsă de dorință. Am fost învățată să-mi aștern viitorul. Nu pot să mai aștept; atrag ca un

Spartul nucilor - butuci prefăcuți în jar și flăcări jucând.

Toporul spărgând butucul din lem de fag - stiva e mare.

Ascultată am fost din prea multă dragoste de om și-acum spun ”Tatăl nostru...” încerc să-I mulțumesc somnul cuprinde versurile ”Pâinea noastră cea de toate zilele”

Așa cum stau în prag, zâmbind, Mi-aduc aminte de cuvinte Și de nebunu-n mers rostind O conjugare; luați aminte: Pe drumu-ncețoșat mergeam, Îmi număram în palmă linii

Strigarea mea, roade a dat Și iarna mi-a adus Dinspre zenit, spre înserat, Frig, frig și-un alb nespus. Acum, sub pașii călători Aud un scârțâit Și-ncet, încet

Pași pe zăpadă - în urma lor timidă m-alătur cu semn.

Transformare prin pași nenumărați, suflul vântului strigă printre fire...rece vânt. dinspre ploaie un strop străbate, apoi îngheață pe gene murind la clipiri și

Pășesc în noapte - la capătul holului beculețul ars.

Călător prin nori vântul, bătând puternic - coroană dansând.

De-o vreme îmi plâng iubitul. Vecinii mă privesc nedumeriți. Au prea multă fericire în casele lor de nu-mi înțeleg lacrimile ce-mi udă obrajii în timp ce afară, ploaia curge pe streșini. Pentru el

Trandafirul alb spre iubire alergând - petale rupte.

Stau cu ușa ferecată Într-un anotimp târziu, Într-o lume minunată Unde-i plin dar și pustiu. Larg, deschid spre cer fereastra, Înspre noapte-ndrept dorinți Să-mi

De irișii albaștri iar mi-e dor, De zbaterea petalelor, de fluturi Ce-s muritori și călători prin zbor, De umbra frunzelor de măr, ca scuturi Căldurii și razelor de

Zigzaguri pe cer - zorii aceștia mijind mă fac să zâmbesc.

Din cer revenind ploaia în decembrie - beculețe mii.

Tăcere și plâns - sub bărbie lacrima ploilor din ochi.

E doi și două minute în noapte înnebunesc visele capete tăiate setea face să curgă apa pe mese pleoape deschise și ochii răcesc de-atâta frig.

Crenguța albă încărcată De promoroacă născocită, Se scutură și ca o șoaptă, De vânturi reci rostită, Aud un sunet în frunziș. Grăbită-ntorc privirea, Și-observ

Un veșnic alb, ca de poveste Stă mărturie în brumar, Că primăvară nu mai este, Nici vară nu-i în calendar. Un aer rece plin de brumă Învăluie prin dimineți,

De-adorm, cu mine însămi mă-ntâlnesc, În lumi atât de vechi, atât de neștiute, Păduri de cedru doar din lacrimi cresc Și-mi par aievea, atât de cunoscute. Mesajele din vis, încet

Prin parc, printre arini, pașii foșnesc (În joacă, plictisiți de nori și frig) Frunze căzute din arbori ce șoptesc Sau poate cântă, în timp ce eu doar strig De dorul tău copile,