Era într-o dimineață de vară, cu ani în urmă, când mă hotărăsc să ies. Lângă noi, sunt mai multe păduri, iar singură nu aș fi vrut să plec, și-atunci mă înfoi prin curte, fluierând și strigând:
E dimineață și ce bine,
Că am scăpat de tine,
Noapte, să îmi pot bea,
Ceaiul din cana mea.
Când sorb, ce bine e,
Din ceai, pe margine,
De cană albastră și
Noaptea a trecut furându-ți vise,
Golindu-te de gânduri, precum crezi,
Fugind cu tot, ținându-le închise,
Pe visele, din care tu...visezi.
Rostogolindu-te în
În încercarea de a ști,
Primesc tăcută bobârnace.
Ferească sfântul de fobii,
C-atunci stăm ca pe ace...
Cu sufletul deschis citesc,
Mă minunez. Cât de plăcute
Când eram copilă, ascultam slujba din noaptea de Paște, în curtea bisericii, împreună cu părinții.
Aveam hăinuțele pregătite de mama și erau noi-nouțe. Acel plovărel, acea rochiță,
Era pe vremea când copii fiind,
Ne trebuia orice vedeam la alții.
Ne strecuram lângă uluci, tânjind,
La nuci, cireși, ca să-mpărțim ca frații.
Nu vrei să știi cât
Ploua destul de mărunt și rece, iar pașii noștri călcau pe drumul domol, ce avea să sfârșească într- un început frumos.
Îmi place cumplit cum sărută gura ta.
Căldura din mine se face
Atât de mult te-am visat,
Atât am mers, atât am vorbit,
Atât de tare umbra ți-am iubit,
Încât, nimic nu mi-a rămas din tine.
Eu, voi rămâne-o umbră printre umbre,
De-o sută
Era ziua ta și eram tineri atunci.
Îmi doream să te surprind
mă frământam
cutreierând orașul pe bani puțini.
Magazine deschise.
Vitrinele nu zâmbesc la mine
Precum spunea Sofi,
O nepoțică dragă,
Noi vrem să fim copii
Dar lucrul, nu-i de șagă.
Când spun acuma, noi,
Și mă refer la mine,
La tine și...la voi,
Că