Silviu Somesanu

Ne-am potrivit ceasurile și am plecat pe muchia timpului în alte direcții. Am rătăcit necunoscuta din ecuația vântului căutând un anotimp fără singurătate înfrunzit în primăvara cuvintelor. La

Acum tot ce mi se spune nu mai cred. Gândurile mele-s singulare, faptele se lovesc de ale altora, sunt un răzvrătit în scorbura din care n-o să ies. Totul îmi pare o neșansă, o debarcare

Ceara topită a lumânării se strânge-n cuvânt, în timp ce flacăra ideii din gând mă arde pe buze și se usucă. Întunericul din mine se depune ca un praf pe obiecte, în interiorul lor plânge

Nopțile mele se pulverizează peste păduri. Între o dragoste și alta mă risipesc. Orizontul se apropie și mă închide între dorințele femeii venite. Mă-ntâmpină mereu și m-așteaptă. Zilele își

Când te uiți în oglinda sinelui și te recunoști fereastra casei se luminează, copacii-n grădină se plimbă liberi cu-nțelesul fiecărui cuvânt pe frunze, piatra de la intrarea pe poartă respiră

Cumpăr păpuși de porțelan, regine de sticlă, scăpate de rug femei din popor s-au dezis de profeți fățarnici, unicul fotograf a murit și el. Cine să mai prezinte adevărate momente așezând timpul

Ai îmblânzit fiara ce-mi respira prin nervi punând capăt neliniștii din carnea trupului. Solstițiul intră pe porțile iernii, frigul se lasă furat de îndepărtări, neașteptate fructele

Cu câteva cuvinte mai încolo mă surprinzi cu singurătatea spânzurată de gât, a înghețat lacrima pe obrazul sculptat în zăpadă, inima s-a oprit, s-a unit cu pământul. În partea opusă

Poezia este tot ce iese din tine ca un înecat la suprafața apei ca să fie găsit și înmormântat creștinește între ai săi. Cuvintele sunt selectate minuțios încât îți vine să crezi în ceva și

Ochii mei s-au săturat de mine ca o femeie sătulă de infidelități cineva le strânge și le dă mai departe. N-am nicio măsură-n iubire, s-a dovedit nici în durere la fel, nimicul din mine

Ca o dedublare în piele trupul se lăsa obligației de încălzire ca o pregătire pentru sex. În anumite momente de încleștare a dorințelor când ele se suprapun peste întâmplări, se declanșează

Privesc monumente ruinate și blocuri moderne, fața în lucru a unei epoci.. Drumuri măcinate de glodul nepăsării, dorințe știrbite de puterea bolnavă. Păpuși de porțelan cumpărate de la

Luna s-a ascuns în agudul din față, mă furișez pe prispa casei, glasul nopții se așază-n poeme pagină de pagină. Nimic din ce am scris nu se știe, aripile drumeților se frâng, măduva nopții

Noaptea nu era neagră, era cenușie, stelele erau verzi, căzute printre noi, drumul se ducea pe râu până la izvor apoi intra-n tunel, trecea dincolo. Tu ai plecat făcându-mi cu mâna, era o

Închisă de pânza paianjenului în colț vede numai cenușiul zilelor. Mai frustrantă decât durerea izolării e lipsa sentimentului dreptății, năzuința de a fi liberă. Serile sunt liniștite cad

Pentru pasărea cu aripile frânte norii se ridică și coboară, nu mai înțelege ce rost are cerul. Când întâmplarea nimerește la țintă cineva-i spune să nu se sperie și femeia cu ochii de

Era un cântec de călătorie auzit pe drumuri în mijloacele de trasport, era o nepăsare mută, firească pe care-mi sprijineam crezul. Erau ochii privind undeva departe ca printr-un orizont

Învață ce nu se învață ușor descoperirea prin abstract linia punctată a înțelegerii săgeată-n zbor. Cercul care se naște înscrie-n interior lumea, de unde mintea ascuțită iute ca un

Ea era sortită să-mi fie umbră, gleznă subțire cu pulpa sonoră, rotulă în fiecare cuvânt. Ea se cățăra pe ploi ca să înverzească pământul, totul să înflorească. De bucurie eu o priveam ca