Silviu Somesanu

Înfiptă-n păcatul originar țeapa era aproape sfârșită, nu mai avea vigoarea care o făcuse peste tot imbatabilă. M-am rușinat pentru prima oară de nefericita ispravă, întâmplarea

Îmi înflorește un izvor în umăr în iernile bogate dintre ani, un copac se îmbrățișează cu vremea, întâmplările se înfrumusețează pe rând pe fața unui gând. De fapt sunt căzut din istorie mă

Durerea este un drum spre înțelegere naște suferință și crez în mântuire. Cum fiecare mamă naște o iubire, se împlinește-n Dumnezeu femeie. Cuvintele-i sunt frunzele unui copac, hrănesc trupul

Notă nepusă-n catalog știu cum te-am luat, nu atât de mare, nici atât de mică, doar bună să trec mai departe prin meandrele concretului de azi în care speranțele-mi cresc și împart cerul

E o taină în tine să cauți ecoul din golul în care se aude, tot ce n-ai vrut să-ți spui unde cuvintele cu miere pe limbă netezesc riduri. Iar ochii cu norii pe gene privesc înțăuntru cum te

Spune-mi doamnă cu pieptul capitonat cum de nu-mi vezi fulgerul din ochi când treci grăbită pe stradă, ori te prefaci? Vrei să-ți fur un surâs gol ca o lanternă fără baterie! Cum ar fi doamnă,

Cum ninge între bucurie și moarte, mă revolt uitat în cercul frigului cu o ușă deschisă prin însingurare la care Dumnezeu bate șchiop. În trupul firav cu teama spânzurată de bătrânețe, am în

Numai cu ochii închiși în spatele pleoapelor vezi fereastra lumina pătrunde-n interior respiri cu gesturi largi sentimentele închise-n întâmplări. Ne vor aduce nopți de teamă fulgere pe

Sunt nemărginit ca și cerul, deasupra de imaginarele porți ale nesfârșitului, linie spirală sunt printre atâtea galaxii, universul în mișcare, lumina pe coloane urcând. Eul, mai presus de

Dragostea m-a dat peste cap, am rămas cu franjurii rupți, căciula aruncată peste poartă, mâinile prinse de ochiul speranței. Bineînțeles că nevoia intră în casă de frig și se lovește de

După înfrângerea ceții când toate drumurile s-au reinventat au ieșit la suprafață împrejurimile până la orizont. Þi-ai risipit dimineața. Nu te-am văzut nicăieri ar fi fost o nenorocire

Suntem niște iubiri probabile fără justificare, singurătăți inventate pe forme condamnate în care nimeni n-a fost în stare să trăiască un anotimp însemnat de vreun adevăr. Timpul putrezește de

Îmi tragi zăvoarele de ceață, închizi sau deschizi temnița, mâinile tale devin pârghii în mișcare, vom păși împreună zâmbind. Uitarea trup fără aripi se împuținează ca o umbră, cu răbdarea

Linia orizontului, un rest de la ultima mărturie, arc deschis între păduri pe sub care trece un râu și o șosea, nu știi de unde vin și unde se duc. Femeia îmblânzită pentru o vreme până-i

Cu o mască de înțelept budist sosești la fața locului tăcut la templul într-un munte cu însemne de veșnicie. Obiectele cu înscrisuri hieratice prăfuite și orânduit așezate lasă un gol

s-au târât cu rănile deschise să-și salveze colegii de moarte au făcut scut din propria lor teamă pentru o șansă de supraviețuire așteptată de oriunde era atâta dezolare și atâta

Mamă, mi se pare că-mi surâzi din icoană ori de pe fața unui geam al ferestrei nopții. când sunt singur cu ochii ațințiți, te văd numai pe tine în toată casa. Uneori îmi pare că urci scările și

Se înfruptă din avutul mulțimii cu supra îndestulare, între două mese, se mănâncă unii pe alții, cei ce se simt mâncați căută nervoși alt os de ros. Mulți își redobândesc repede pofta din

Aici suntem noi doi și timpul, poate și alții care ne umplu de indifereță viața noastră-i plină de întâmplări, ca și sângele nostru în tremurul din anticamerele inimii. La ferestre fluturi și

M-aș împlini cu tine, Doamne dacă trupul meu te-ar încăpea deplin, inima n-ar avea palpitații la lumină și m-aș odihni la umbră. Dacă cuvântul tău, Doamne s-ar naște din mine ca un copac iar

Noaptea înghite orașul unde mi-am mutat dragostea și speranța, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele care-mi țes trecutul brăzdat pe obraz. În așteptatele întâmplări

În partea cea mai isteață închisă-n contur de os, liniște nu există doar prefaceri urcătoare, sub semnul spiralei hrănindu-se cu ispitele gândului. Cât poate să fie înaltul de nu-l putem

Mă vor răni ninsorile cu alb, din acest unghi prin care trece vântul nici nu mai știu cărarea și-n spărtura nopții au înghețat stelele părăsindu-mă pe rând. Pe urmele mele se apropie

Cei care nu știu de noi vor propovădui ca falșii profeți deschizând cale liberă spre moarte, promisiunile lor bântuie pe drumuri. Noi stăm închiși în singurătate, înflorim în palme mugurii