Silviu Somesanu

Închisoarea în care mă aflu nu are ferestre cu zăbrele, nici gardieni are doar camere libere și singurătate, dacă te gândești, are atâta libertate câtă nu-ți trebuie. De fapt pleci dimineața

Cuvintele ce mi-au înoptat în memorie au totuși o fereastră deschisă în gânduri pe unde pot fugi fără îngrădire până la colțul fiecărei sărbători unde-ți aștepți zâmbetul pe buze. Liniștea în

Frunzele ofilesc învelișul vorbelor, unde nimeni nu îngână păsările, niciun poet care se-nvăluie-n cuvinte nu-și caută umbra-n ungherle nopții ci-n muzele care-i mângâie gândul. M-am

Cerul respiră prin bătaia unei aripi aude clinchetul stelelor înainte de zbor toarta de care se prinde pământul. Mâinile sunt pâinea și apele lumii mai lichide ca roua în alveolele florii și

Priviți cum se crapă de dimineață un ochi întredeschis își mărește deschiderea noaptea fuge printre gene somnul capătă dulceață se plimbă din vis în vis. Roua se lasă pe frunze și ierburi,

În tine locuiește necunoscutul din care mă hrănesc până la moarte cu porții mici de echilibru, Ludmila.

Se va întoarce la piatră filozofală încercând să-i afle secretul după ce în alchimie s-a pierdut, caută în vechime izvorul sub pietre ce nu se pot urni. Se va mărturisi în logosul

E curioasă această înfrângere în care crești în ochii mei și eu mă înalț în surâsul tău cu tot trupul ca un copac. Iubirea ta își caută sensul de femeie. Drumul nostru încearcă să ducă

Nicio urmă de iubire în care m-ai putea pedepsi împărțit între remușcari și iertare. Speranța se pierde simplu pe întuneric, nimeni nu m-a învățat să ies la lumină, sufletul meu poartă amprenta

Eu sunt mai adevărat decât piatra dincolo de care îndrăznealea urcă treptat în pomul lăudat. Nu se întrevede niciun rod doar ochi înmuguriți. Lumina ca o pânză subțire răcoroasă și

Mărturisesc tot ce-mi stă pe inimă, ascunsul ce roade universul interior. Știu că lumina de pe retină alungă întunericul și-mi înfloresc în gând cuvintele care adapă din căușul palmelor iubirea

Nu mai recunosc drumurile obișnuite, nici fântânile cu ciutură din care beam apă, salcâmii au fost duși la tăiere, iar plopii nu-s și parcă morile de vânt au plecat. Câmpia-i fără nimeni în

Cuvintele acestea în care mă scriu sunt tăcerile mele interioare care respiră în solitudine gândurile. Nimeni nu vrea să le știe, nu mă întreabă de ele, stau ca niște pietre în calea uitării și

Coala de hâtie pe masă, mâinile așezate în așteptare, câteva degete la tîmpla stîngă și gândurile duse undeva departe, Îmi caut cuvinte să îmbrac orele goale ca niște râpe, le voi umple cu

Dacă voi veni, să mă aștepți la poartă pe banca de lemn sub dud. Cine știe dacă o să te recunosc? Tu o să mă ierți pentru naufragiul făcut în timp. Uluit de atâtea amintiri și

E frig între noi, nu-l simțim căldura trece de la unul la altul. Urcă noaptea-n copaci cu surâsul tău abia schițat în ochi, fiorul, sărutul, dulcele sărut. Apoi întunericul coboară se

Fie aceasta nașterea seminței când lumina umple golul. Trupul respiră prin pielea fierbinte dulcele stăpân al fructului pe care întomnând macină răbdarea și ține în loc timpul de gât. În

Am stat o vreme închis în cerc unde nu m-am simțit atât de rău, orașul are străzi multe și înguste și statui prea puține puse unde nu trebuie. Deseori orele se scurg străine, zilele

Cu moartea pe gură noaptea pre noapte sfârșind pradă frigului, Simte nefericirea ca pe o treaptă ce vine să întregească binele, într-o mare de tăcere ascultându-și spusele iar între

Sunt nemărginit cum e cerul, deasupra de porțile nesfârșitului, linie spirală sunt printre nenumăratele galaxii, univers în mișcare, lumina după moarte urcând. Eul, mai presus de trup în

Din ce se naște ideea, flacără vie, întotdeauna speranță între liniile beligerante. Războinicii se înțeleg și nu atacă de sărbătoarea pruncilor uciși din frumoasele zile ale

Stau la umbra unei arme de foc un braț în plus pentru siguranță de care nu mă folosesc. Te privesc în unghiul mort cu ochiul incantat înlăuntrul tău, supusă misterului