Silviu Somesanu

Cu trenul de noapte am despicat straturile de întuneric prin munții de îndoieli și spaime până-n câmpiile sudului, în liniștea spartă rar de câțiva petrecăreți confuzi și murmurul lor înăbușit

În memorie am descoperit iluzia răspândită prin unghere, nu există nicio formă de trăire și nici o umilire mai perversă decât modul de a crede în ceva contrafăcut. Trecut prin multe

plecat pe un drum necunoscut am lăsat la fiecare oprire semnele trecerii care au fost de bun augur tot ce se naște-n mine înflorește și se revarsă peste ceilalți tu să nu mă lași niciodată

mereu când lumea se complace în iluzii, sufletul rămâne acasă în punctul de echilibru al vieții unde totul se păstrează curat lăuntric trăirea mă înfășoară în cuvinte care nu mă mint atât

S-au desțelenit nopțile și tăcerile se destramă, iubesc ferestrele cu fața spre răsărit și îmi scriu diminețile pe coli albe, noi suntem niște umbre flămânde De când au venit păsările

Aici mi-am lăsat copilăria și neastâmpărul odihnind la marginea pajiștei din vis. Am plecat pe drumurile fără întoarcere ale orașelor de piatră. Am locuit cu gândurile privind pe geamuri Și

Noaptea aluneca în brațele iubitei ca stelele la sânul dimineții, ce se pierdeau în lumina dătătoare de viață. Tu mi-ai povestit despre pădurea unui sat ce ascunde în ea izvoare

N-am vrut să fiu mai mult decât un slujitor al cuvintelor. Mă caut în fiecare zi în sensul adevărat ca și dimineața în ochii iubitei și-n buzele ei cărnos conturate ca într-un portret de

Nopțile călare pe nori albi de zăpadă trec pe deasupra orașului adormit, iarna are o foame teribilă de soare și se rostogolește sub valurile timpului, nu are puncte de plecare și sosire, are

Cine știe unde vor ajunge aceste gânduri și cui vor fi destinate, voi căuta cu ele chipul acela plin de dragoste în care mi se întrupează visul, și-i voi dărui inima mea și sărutul. În ierburile

Am îmbrăcat gândurile în vise și fiecare s-a tulburat, te rog ai răbdare un timp! Am sfințit locul până la concentrare cu toată credința necesară, voiam să mă conving lăuntric dar am rămas

Cui îi mai putem mărturisi dragostea când nopțile se destramă spre răsărit și nu se zărește niciun semn de iubire, ziua se va deschide cu porți de lumină, drumurile și ele se desfac spre

Se mișcă rotund poate fi o călăuză, o revenire la forma de început, un cântec ce se termină cu refrenul pe care-l fredonează muritorii, punctul culminant interzis de atins în

Noaptea e o falsă zi și oamenii de obicei o dorm să nu se consume. Strig numele stelelor din balcon nimeni nu mă aude și mă obișnuiesc cu gândul că voi muri. Cerul se preface orb eu mă

Voi strânge iubirile în buchet, voi călători cu sărutul în uitare și voi rămâne cu tăcerea femeii pe urme. Nu voi face niciun pas înapoi să-mi uit cum foșnește vântul prin simțuri, voi merge pe

Cânt în corul misionar al poeziei și nu mă ascund în cuvinte, rămân deasupra orașului de umbre, nu se vede nimeni pe străzi, nu se știe de ce oamenii dorm și e liniște. Din casa mea chiriașii

Cântecul abia deslușit îmi soarbe iubirea din cuvinte, nu știu alte momente care să mă supună, înlăuntrul meu au vibrat sunetele vârstei într-o pădure defrișată. Noaptea m-a purtat pe străzi

Într-o dimineață căruntă o femeie cu părul roșu caută răsăritul. Doamnă, cântecul privighetorii răsună pe calea orientată de zei, ascultă cu luare aminte, nimic nu-i mai frumos decât

Se întorc păsările călătoare prin gânduri, se face lumină în pădurile mele de ulmi și o femeie cu eșarfă verde trece prin ele, de se miră izvoarele de unde atâta mlădiere pe drumul abia deslușit

În aceste zile pline de întâmplări cu cine voi da mâna să-i împărtășesc bucuria când se vede peste tot zbuciumul unor tulburări și lumea visează întronarea regulilor de pace și

Prea multe cuvinte alese cu sufletul în scrisorile netrimise și săruturi pătimașe lăsate în cabana din pădurea de zadă unde mă aștepta femeia cu pulpele tari și ochii de izvor, cu nopți de fosfor

Nu mă surprinde că încerci să forezi necunoscutul poate că nu vei zidi fântâni, dar vei scoate la suprafață o parte din adânc, nu te temi de nereușită, eu îmi caut îndeletniciri

Noaptea mi-a trecut pe la ferestre umbre ciudate dar nu m-am speriat, m-am grăbit să adorm și să uit. Dimineața sunt alt om gata de provocare, mă învârt nehotărât prin cameră fără să mă

Dacă a trecut vremea cuceririi prin cuvinte simt o anumită deposedare de posibilități și sunt mai sărac decât păsările. În inimă cu mai multă blândețe decât am caut un loc liber în piramida