Silviu Somesanu

Printre ruine odihnește timpul trecut fără să știe de ce, prin zile și nopți de amintiri al celor întemnițați în ziduri și duh trece un iz de recunoaștere atins de nostalgie, lumina cade

Mă părăsește trist câte o noapte străină și rămân tot mai sărac în dragoste înfocată, aici în dorul atingerii zac printre obiecte ca într-un câmp desțelenit de cuvinte în care semințele așteaptă

Dorințele îmi încearcă sentimentele, emoțiile absorb iubirea sub piele, și o țin captivă cu patima crudului în curbele trupului. Diminețile se rup din mantia întunericului, smălțuite de

Nopție tale rotunde îmi cuprind inima în palme lasată pradă dragostei sălbatice. Zorii mă văd îmbătrânind în cuvinte din rădăcini adânci autohtone, ziua nu mă lasă niciodată singur, să rămân

am alunecat în spectacolul cromatic de ardezie cu o versatilă duritate elegantă până la uimirea care îmbracă ansamblul construiesc ideea zborului din păsări și o las liberă să taie cerul ca o

Cade noaptea în pereții scorojiți și-n odaie niciodată n-a fost singurătate, n-a fost nici tristețe cu lacrimi fără să curgă. Dar ce neliniște apasă în genunchi de nimic nu mai

Aplecat ca un prinț în lume vibrând în trup libertăți ascunse. În sufletul înalt și nestăpânit a renunțat la orice heraldică, la viața într-o coroană considerând-o

Grupez lucrurile după importanță ca un credincios și apoi îmi fac sfânta cruce. Îmi las în așteptare toate durerile, nu mă sperie deloc viitorul și-l întâmpin cu hotărăre și

Se făcuse seară în cuvintele șoptite, prin trup urca fiorul dragostei, ochii leneși alunecau departe, mâinile se scufundau în buzunarele goale și noaptea își căuta caii sălbatici. Dar cum voi

Noaptea se varsă peste viață cu același întuneric pervers, nu mai văd nicio scăpare chiar dacă răstorn ceasul timpului. Sufletul plânge cu lacrimi de înger și aripile s-au frânt, lumea din

În trupul tău înmugurit înverzesc gândurile, în păr îți coboară nopțile din păduri. Ochii privesc îndepărtările verzi, sub pași rămân drumurile încărunțite de ape și somnul visează săruturi

Ne alergam pe poteci printre ierburi înalte, alunecam și ne scufundam în ele, părula tău împrumuta mirosul lor copt de unde priveai ceru cu nori albi, trecători și nu scoteai nicio șoaptă doar

Noaptea mă mai consolează încă, împart cu tine inima să nu ajungă în beznă, iertarea din suflet este definitivă ca și timpul care trece nepăsător prin ochii tăi triști în oglindă. Mă rotunjesc

Coloane cresc în cerurile care se deschid, credința împrumută piele albă de crin respiră înalt iubirea de înger și zboară cu aripi de porumbel. Pe când scriu cu emoție sufletul în

Pe faleza unui țărm...frumoasele mării, valuri înspumate și țipete de pescăruși, în golful care-mi intră adânc în simțuri. Clădirile-s colorate de crepusculul de seară, ochii-mi văd albastrul

Pe vremea sufletelor întoarse din rai orgoliul și trufia jucau șah. Nimeni nu îndrăznea să respire înafară, toți așteptau cu inima la gură, să treacă pragul de piatră al amiezii și a masa de

Într-o seară a săptămânii trecute cântecul îmi înfiora trupul obosit de întuneric, orice mișcare căzută din copaci ori nori îmi tulbura apa în fântânile dorului de casă și auzeam în urechi

Amândoi prin odăile triste ale nopții stăm pe movul canapelelor, ori pe albastru ca niște călători într-o gară fără rost pentru care trenul a trecut încă decuseară. Întunericul se pierde sub

Pe drumurile acoperite cu omăt sunt tot felul de capcane, merg încet, dar totul este imprevizibil. Pământul cheamă și absoarbe, noaptea se lasă dușmană, e greu să mai deosebești ceva de

Pe zi ce trece se scurge câte ceva din mine, Sunt tot mai împuținat și mai singur, Casa cuprinde între pereți tăcerea seacă Și noaptea prin somn aud glasul tău. Mi se pare săracă mișcarea printre

Învăț câte puțin din fiecare lucru, să-mi întind aripile până la cer și nu știu alte mijloace de a cuprinde universul căzut. Punțile peste apele vijelioase se rup, în noi sălășuiește

Ceașca cu cafea, paharul cu vin rubiniu, masa de scris cu atâta hârtie mototolită, femeia cu sprâncenele stufoase și picioarele lungi cât o noapte de început de iarnă, ori singurătate rătăcite

Împart zilele alungate din calendar, strâng în brațe iubirile sfâșietoare și tot ce se mai poate pune la inimă ca un fruct așteptat. Pe drumuri rămase de străbătut mă feresc de imagini false

Ne-a purtat în pântece o mamă cu crezul format ce știa mersul vieții, când ne-a născut eram minuni ocrotite și iubite prin legea firii. Ne-am trezit într-o lume plină de întrebări, fiecare