Tu dacă ești umbră, eu nu sunt nor,
amândoi suntem închiși într-o carapace
în care fiecare-și găsește pietrele jocului
ca într-un ritual în care-și omoară obsesiile,
caută punctele unde se
Adun cuvintele căzute din pagină
și le las la odihnă o perioadă,
oare, de ce să le folosesc când scriu,
sunt și așa multe nefolosite ori puțin folosite.
Privesc îngăduitor fiecare
Cumințenia pământului
privește în gol orizontul său interior,
lumea-i haotică pierdută în dulcele plin
al neștiinței de sine în care odihnește.
Dezpovărată de straie și orgolii,
cu genunchii
Până la coroana cu lauri mai este mult,
tu te grăbești,
eu nu știu să socotesc pașii.
Noaptea mea se dorește să fie de taină,
dar nicio noapte nu înclină balanța
doar o echilibrează
și nu
Oamenii se neglijează pe ei înșiși,
nu ascultă de nimeni, cred că lumea este alor
și se grăbesc în fiecare zi
fără să știe unde vor ajunge
visele se pierd în ape tulburi, străine.
Îmbrățișez
Cum să mai cred în cei ce mereu își fac loc
și nu se tem de nimic, nici rușine nu au,
așa, că simt cum fiecare se refugiază în sine
și așteaptă cu o spaimă ascunsă între ziduri
alte vremuri când
M-am dumerit,
mi-au crescut colții minții până în afara ei,
cred că pot să înțeleg tot cei de ros
nu mai fac eforturi,
în această societate se așteaptă ocazia,
tu trebuie să fii primul care nu
Cânt într-o frunză de salcâm înflorit,
aroma e strânsă în mirea de albine
și am sufletul dulce,
poate fi gustat și de dușmani.
Cântecul meu e smuls din harpele cerului
are trăirile raiului
și
Limba uitată în cuvintele născutului
acum o învăț străin de orice iubire
și ades uit cum gânguream bucuria,
în viitorul imediat a fost șters trecutul,
dar îl caut oriunde s-ar afla,
din memorie
Mă închid într-un vas așezat pe portalul zilei
și privesc prin clipe cum se scurge viața,
mi-a rămas inima plină de fior
să mă regăsesc în poeziile lui Eminescu
ca într-un templu,
sufletul meu
Când m-an desprins de pe oasele gândului
în mine s-a iscat o furtună,
am plecat pe poteca ce duce dincolo de cunoaștere,
să intru în trupul ei ca într-o temniță fără zăvoare.
Nu am rămas pe
m-am plimbat prin oraș pe străduțele înguste
îngerul meu era cu aripile întinse deasupra clădirilor
eram cu buzunarele goale dar nu cerșeam de la nimeni
palmele parcă nici nu le aveam nu mă
Aștept primvara dincolo de prag,
dar ea vine cu tot felul de astenii
și parcă exuberanța n-are loc în cuvinte,
se plimbă prin ochi și prin păr.
Gândurile mi-au rămas pe drumuri
și vin
Nopțile mele sunt descărnate,
fără căldură,
fără iubire și goale.
Trăirea mea este o himeră
care bântuie prin frunzele tremurate,
m-a pătruns și roade
cu dinți de oase,
nu poate înghiți cum
Cu binefacerile care ne ocolesc
nu reușim să intrăm în contact
și crezi că nu-i nicio pagubă,
mai mult, le dăm uitării și mergem înainte
fără să ne mai amintim de lipsuri.
Vor apune treptat
Împart rolurile și ascult părerile
până se profilează forma activă,
rup înfloriturile nesemnificative,
caut în cuvinte răspunsul hotărâtor
și-l controlez.
Pentru o regăsire a fiecăruia
în
Mereu lași lucrurile să se scuture,
pui în ele porțile deschise ale înțelegerii
și drumurile trec odată cu veșnicia
sub lumina ca o săgeată în tolba săracului
ce așteaptă vindecarea de
Cineva și-a uitat visele acasă și plânge,
gândurile golite de conținut așteaptă,
când pleci prea departete nimic nu te mai apropie
stai închis în tine și scoți aburi pe gură
numai bucurie nu
noaptea s-a trezit dezbracată de întuneric
ziua a fost sărutată de razele soarelui
cu gîndurile la ferestrele minții
privesc jocul luminii prin frunze
prin fața casei de dincolo de stradă
se
noaptea se împarte la zece
ea rămâne egală cu unu
dar poate deveni o jumătate din el
care se înmulțește
în confruntare cu timpul
îi înmugurește, înflorește și rodește trupul
într-un ciclu
Ca nou născut nu știu niciun cuvânt
și nici să aștept nu știu,
sunt prea crud indiferent de anotimp
sub semnul desenat de lumină.
Ochii văd și cresc învățând lumea,
sunt păzit de curbele
Noaptea îmi limpezește gândurile,
visele devin realitate,
cu iubirea la braț
merg mai departe pe drum.
În suflet simt un crez
care nu se manifestă în afară
el naște familia.
Ochii privesc undeva în gol,
un fel de punct fix între axele închipuirii
care nu-mi dau niciun fel de satisfacție,
ba mai mult sunt rupt de realitatea prezentă.
Îmi revin și gândesc clipa cum se
Rup toate gardurile care despart,
mă împac cu mine oscilantul.
Dacă nopțile de chihlimbar se lasă bântuite,
dacă zilele sunt apropiate de piele și plouă,
iar diminețile încep cu dragostea mult
