Silviu Somesanu

Nicio primăvara nu rămâne datoare își suflecă mânecile și face curat, dă o prospețime aerului și îmbracă totul în verde, noi rămânem întotdeauna în urmă să primim dezlegarea ierbii

Împart libertate și celor ce n-au nevoie, nu te speria, am să-ți dau și ție cât să-ți umpli gândurile cu speranțe. Tot ce poți câștiga e numai o părere, dacă nu ai cu ce să o înfăptuiești ea

M-am înițiat să rămân în luptă, dar nu sunt un soldat de plumb, nimeni nu știe ce o să se întâmple din greșală, oamenii cred în realizări pentru care se pregătesc și visează. Totul se termină

Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte, apoi m-am întors cu fața la calendarul de perete. Pe masă între noi, hârtie de scris și tăcere de umbră, nicio vervă, nicio împotrivire romantică, doar

Am cioplit cu dalta pietrele lunii la solstițiul de iarnă când magii s-au pornit spre steaua orientului. Nimeni n-a înțeles carminul flăcării vii din focul sunetelor ce ard bucuria în sufletul

Eu ies din cuvinte cu vorbe care nu spun mare lucru și tu le crezi împrumutate din cărți, chiar dacă mă privești cu nepăsare înveți să fii mai docilă într-o lupoaică îndrăgostită. Nu știu

Nu știu de ce unii oameni își caută moartea când ea și așa vine când nu te aștepți, mi-a rămas ceva bun: teama de nefast, de întunericul minții în care te cheamă voluntar toți dracii. În

Nu pot greși decât într-un loc de unde am pornit pe un drum pe care nu pot să-l urmez până la capăt, ceața din față e un obstacol. Mă întorc înapoi ca să scap, dar mă pierd în tăceri ascunse

Pădurile nu m-au lăsat să scriu pe copaci, cuvintele le-am cîntat în frunză până mi s-au înfundat cărările. Singurătatea se plimba de mână cu ecoul pe marginea râului din valea adâncă, nu m-a

Împart colaci celor săraci cu duhul, să nu caute flămânzi prin cer fericirea toată încrederea strânsă pe pământ, să fie capăt de pod pentru pasul de dincolo. Prin ierburi de ceai uscate torn

Am întârziat în anotimpul cucerit, nu m-a lăsat o femeie să plec, era insistentă, avea o privire canină care căuta stăpân, își pierduse iubirea pe străzi și orașul amorf îi curgea prin

Într-o lume în care oamenii se pierd mă regăsesc în fiecare gând fără să mă caute nimeni. Ochiul meu vede fiecare schimbare și simte întâmplările care se succed; unele rostogolite, altele

Nimbul orașului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă și bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agață de gândurile noastre rememorând vremurile

Rourez cuvintele cu parfum de femeie până devin mătăsoase și calde. Mă îmbrac în lacrima lor gingașe, visez cu ochii deschiși, le pun în urechea iubitorilor de frumos să nască iubire. În

Ochii încă nu văd calea pe care am gândit-o printre minunile lumii ce nu se mai termină-n moarte. Nu-i știu întinderea și perceptele, simt doar adâncul închis în cuvinte ca izvorul unui

Într-o seară sfătoasă de vară, trecea singură, orașul se înflăcăra rupt din verdele zilei, cântecele îmbătrânite la ferestre, au plecat. Izolată de curtea casei șura cu fân abia adus, în podul

Să rupem din aer aripile zmeului și să-l lăsăm să intre-n pământ ca pe un învins în lupta dreaptă. Să nu-i dăm apă nici când moare de sete, prea mult am fost exploatați de zmei și niciodată

Am zăbovit în cuvintele nespuse de tine cu dragostea adâncită-n sub gene. Am simțit cum o parte din cerul tău acoperă apele învolburate-ntre maluri și tu le chemi într-o mare de liniște unde

Tăcerea îmbracă hainele singurătății, n-are vorbe cu nimeni se plictiseșre în brațele dorințelor nelocuite. Își adună speranțe pe care le așează în vise, chinuie gândurile să capete

srăbate fericirea pe jos pașii îl așteaptă din urmă vine cu aerul înghesuit în buzunare și cântă cu bucuria uitată decuseară în paharele pline. nu știe dacă are vreun merit dar se simte în

Vâslea prin gânduri spre un țărm, nu se vedea niciun oraș. Vroia să vadă lumini, aripi de lumini, dar nu se zărea nici măcar o pasătre, pesemne în acea noapte se odihneau și îngerii și-a

Măsor universul cu puterea minții, adun în gânduri orizontul de care mă despart, toate drumurile mă duc spre neființă și nimeni nu are nicio explicație. Însemnările mele de circumstanță mă

Își socotea silabele pe degete și-i scăpau printre ca și norocul pe carte-l aștepta demult, inima ei se credea plină de dimineți și ochi le schimbau între ele în funcție de dragoste. Din

Dimineața iese în cădere pe ferestrele nopții, într-un târziu se trezesc și cântă cocoșii, bat clopotele cu sunete sparte cu ciocanul, spiritul zilei așteaptă trecerea orelor de