Mă întorc în vacarmul ce-mi tulbură sângele
de pe aceleași bolnave drumuri
pe care timpul trece neobservat,
grăbit ca deobicei spre nemărginire.
Anii mă părăsesc și ei cu măsura
Arome fructuoase de ierburi crude
difuz se răspândesc în simțuri
fără să le recunosc esența,
cineva parcă îmi rupe
nevoia de fericire
și trece pe lângă mine.
Fără să știu unde ajung
drumul
M-am întors de pe drumurile nopții,
dar am lăsat întunericul neschimbat,
sorb cu privirea curcubeele dimineții
și cu auzul ciripitul păsărilor,
mă animă același spirit înalt,
soarele crește
Tot ce am fost
s-a circumscris în trupul fragil
și locuiește cu ceea ce scriu.
Cerul ne încape pe toți
sub arcul blând al puterii divine
unde pământul mustește în palmă, bujori
și-și pune sub
La întâlnirea cu singurătatea
nu se spune niciun cuvânt,
clipele curg palide și pline de amar.
Privirea-i pierdută undeva departe
și-n mine rod în oase carii flămânzi,
ce-i simt zvâcnind
Lumea m-a absorbit prin fiecare por,
cuvintele mi-au fost date la o parte
până m-am hotărât să le port în memorie.
Mă zbat, caut cu febrilitate viața normală,
cultiv prin toate mijloacele
Nu se va naște
în cuvintele unui poem
cu imagini și metafore,
acoperite cu faguri de miere
în care s-a topit dulce nectarul
cu lumina sărutată de flori,
fluidă și vâscoasă cum e viața,
Ca o masă de lumină asfințește pământul
sub cer lipsește apa dătătoare de viață,
cântecul armonios al ciocârliei.
Nopțile scurte, de veghe,
timpul așezat pe talerele în echilibru
va trece
se dezlipea de gânduri, iubea cu patimă
inima îi sărea din piept
dorea să-și pună visele lângă ale femeii
în fiecare zi ori noapte
drumurile s-au încurct rău
și-a înălțat deasupra capului
de unde a venit, a venit cu moarte
nimeni nu știe nimic
nu era așteptat
ucide repede și fără remușcare
mi-am părăsit orașul și m-am închis în singurătate
sunt un prozaic alungat de
Cu mâinile legate, dar libere
sunt învins de starea de fapt
din care nu pot să ies.
Cucul se întrece pe sine, păsările au venit din depărtare,
lumea este mută și-i obsedată,
arborele vieții
Într-un ținut fermecat
dincolo de ape și păduri de argint
o prințesă neobosită așteaptă
în castelul ei de cleștar,
poate nici nu știe cine vine,
dar stă cu ochii pe fereastră,
rar i se pare
Cel care sunt m-am ascuns în trup,
caut în fiecare zi o trăire
în care femeia de ploaie să-mi rodească.
Sâmburele vieții
urcă prin sânge în arterele timpului,
nu-l oprește niciun nod,
nu-l
Frunzele au prins aripi pe ramurile pomilor înfloriți,
lumina dimineții risipește bucuria
dumnezeu așteaptă pacea și cântecul,
să stăpânească lumea.
Moartea nu este o formă de teamă
duce în
ard piatra în varnițele nopții
până îi curge varul în gură
privesc flăcările din inima pietrei
și văd interiorul iadului
gândul îmi exprimă puterea focului
al treilea element primordial
fără
O veșnicie-i prea puțin definită,
chiar neconcludentă
pentru oamenii de pe pământ,
viața e regina sublimului,
puntea peste care treci abisul
și mori oarecum liniștit
după o lumină la care
Am trcut printre degete fiecare rază și câte o stea
a unui cer atât de senin,
te știu prea departe de mine.
Am pus ochii pe fața îngândurată a lunii,
pe pământ este o descrețire de frunți,
dar
Am dorit să cânt la fagot
sau oboi,
n-am cântat la nimic,
nu am exersat, eram fără ureche,
doar văzul și mirosul erau mai bune
în rest mânuiam scrisul,
cuvintele mi se păreau cele mai
Nopțile mele au cerul de catifea,
drumurile pe care le stăbat sunt albe
și au margini luminate,
ies de sub pulpana somnului
și sunt gata de alergare spre viitor
pe sub sprânceana soarelui.
Am
Pomii au înflorit în ochi de apă,
când norii se supără
pierdem din vedere binefacerile lăsate,
imaginea strânge frumosul în grădini
apoi îl risipește pe drumuri,
dă un alt rost fiecărei
Mă rog în fiecare zi
când seara se închide în gânduri,
stelele nopții alunecă pe acoperișuri,
când diminețile fac fisuri în pereți
și devin fante de lumină.
Iar ochii mugurilor încep să
Într-o vreme
eram prins în rădăcinile materiei,
îmi lăsam gândirea speculativă în spirit,
în momentele de meditație adâncă
desțeleneam teritorii străine.
Aproape că lumea era o farsă
pe care
Stau demult pe buza prăpastiei,
păstrez echilibrul care mă menține drept,
orice clătinare e un risc
care nu mă învinge.
Mai departe
merg pe drumul marelui canion
și nu mă abat
de la ținta
Dintr-o parte a lumii
s-a răspândit o moarte ciudată
statornicită în lumea civilizată,
ceilalți îi așteaptă încă colții,
distanțarea socială obligatorie și tăcerea
e cel mai bun
