Silviu Somesanu

Număr pe degete posibilitățile existente, îmi socotesc zilele rămase, rațiunea devine o rană deschisă din care nu ies. Lumina nu are drumuri, mă pornesc oricum purtat de raze spre orizontul

Înnoptez în corturile întunericului perfid, norii nu plâng lăcrimează , dorm și-n somn dimineața se scurge în oglinzi. Morile de vânt macină tăcerea cu aripi de fluturi pe

Alerg pe zăpada înghețată ca pe hârtie unde să mă opresc, nu apare niciun drum, nici urme nu sunt, imensitatea albă prinde depărtarea în dungi subțiri. Copacii și ei sunt sculptați în

Noaptea se destramă pe muntele sfânt în care urcă credincioșii neștiuți, în suflet nu mai au niciu loc chiar dacă merg să se roage lui Isus. Cu inimile sus nu se știe în ce stare o să

Din umerii tăi cresc aripi de păsări și sub fiecare piatră cauți cuvinte care nu mă lasă singur. Cu fața spre lumină uit relele lumii și mă adâncesc în amintiri deși sunt destule

Întorc drumurile înapoi și mă pregătesc de mers, dar am numai împotriviri . Las în uitare toate suferințele, nu vreau să știu de teamă și nevinovat starea mă intrigă, deseori tristețea are

Dintre toate bucurile ce m-au însoțit tu mi-ai făcut cele mai multe și nici măcar nu știi, tot ce împărțim împreună sunt anotimpurile povestite frumos. Nopțile pierd coroane albastre se va

Într- o lume plină de neguri și umbre moartea se joacă de-a viața și când totul se rupe din punctul nevralgic cade în deșertăciune. Soarta cred că și-a pierdut sămânța în care se crede, să

Peste tot bântuie mortea, tăișul subțire cu otravă fierbinte se risipește de la om la om. Teama se închide în trup și ochii capătă o privire de ceață, de simt cum se așează praful pe

În cuvintele sale s-a copt regina viilor, pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri, toamna nu se mai satură de arome în iubiri de femei înalte cu glezne subțiri, leoaice de pradă. Poemele

M-au izgonit din cetățile cucerite, nici cu inima nu mai stăpânesc femeia, doar fragii sălbatici îmi lasă arome în suflet. Tot ce mă cheamă mai mult este sângele care nu-i este

Lumini se plimbă pe cer, cei ce le urmăresc nu știu ce sunt avioane nu-s. Noaptea capătă o crustă de întrebări cu răspunsuri înnodate la capete, alte posibilități dacă există, nu pot fi

Într-o lume cuprinsă de teamă timpul tace ca un pește fără nicio previziune, pe străzi liniște și singurătate, oamenii bolnavi și bătrânii au orizontul ciuruit de sulițele morții pentru ei

Acum, se lasă la poartă virusul care ucide, teama închide oamenii în casă. Prin toate mijloacele se anunță durere și moarte, nimeni nu știe dacă haosul se va sfârși sau cei care rămân vor

Să poarte pe umeri, lemn sănătos în care se cioplește durerea, mâna cu dălți ascuțite să încrusteze tot ce se spune despre moarte și viață. În fibră să ardă gândul fierbinte dezlegat de teama

Hexagoane se lasă în el cu miere într-o construcție perfectă și dulce, în timp ce acrul străin devine și se odihnește în borcane de sticlă. Furcă de lumină în florile zilei se scaldă și

Cu bucuria mă voi însoți liber voi fi să cânt pricesnele serii, primăvara se va trezi din somn. Într-o dimineață țesută de ape cu părul pe moațe descrețind frunți, am limba dezlegată

Ca o luntre pe ape alunecă poezia, țese imagini pe pânza cuvintelor culese de pe umerii gândului, memoria făcându-mă partaș. Întoarsă pe toate fețele și luminată, acoperită cu hlamida

S-a ivit din senin riscul de moarte, timpul trece nepăsător, izolați în case așteptăm, să plece de unde a venit. Viața se teme, totul ne separă înclusiv aerul, nu trebuie să ne

Înrtr-o noapte stăpânită de sfetnici și mai departe de somn, semnele venite din vise îi lasă luminii calea liberă. În memorie se coagulează idei și ochii văd ce trebuie făcut, mâinile prind

Se va absorbi primăvara în dimineți cu aburul subțire și sughițuri reci, de îi va înflori gura de arome și ochii vor privi însetați cum se nasc toate pe rând. Atât de fragedă se va

Sâmburele se decojește de noapte, din miez naște colți flămânzi de soare cu ploaia în ochi cresc. De după hat se aud șoaptele dimineții în clopoței de ghiocel, iubito, culeg un gând și

Zidul plângerii desparte pe oameni de Dumnezeu, pietrele ard sub tălpi vinovate, plânsul din suflet pătrunde în zid se înalță ca un porumbel spre cer. Iertarea își picură în lacrimă

Să rabzi mai mult decât poți în umbra ei să nu te aștepți, să se fluidizeze durerea în lacrimi, dospește înțelegerea ca pentru pâine și risipești credința în inimile altora când în trup