Silviu Somesanu

nu-mi caut destinul el vine nechemat aștept orice clipă să-l nască deștept Pun în sertare toate bucuriile și suferințele și-l închid cu cheia sufletului care nu se pierde realitatea mai

nopțile mele scurte îmi lasă verile să-mi mângâie visele uitate în diminețile de purpură lumina nu mă lasă-n risipă căldura ei îmi topește zilele și-mi înalță sufletul în gânduri care nu se

călătoresc pe bancheta din spate a timpului drumurile sunt lungi și anevoioase traversez peste râuri și fluvii și ajung în orașele aglomerate ale planetei mă pătrund emoțiile și ochii nu mai

în spatele gândurilor se plimbă oameni de ceară fără căldură pe drumuri de sare grunjoasă pașii lor au ecou îndepărtat și abia se aud ploile topesc sarea și lasă urme care dor sub tălpi mă

negociez cu mine însumi dialogul și nu mă las convins decât în târziul nopții bat drumurile și niciunul nu se oprește la timp sună clopotele inimii cu trepidații în sânge simt un gust sărat și

Noaptea se furișează prin ferestre, gândurile îmi clipocesc prin memorie, sunt un om interzis în singurătate cu privirea în tavanul spânzurat de cer. Am prea puține șanse de reușită, să trec

lumina mă împinge pe scară din întuneric gata să ațipeasc merg cu dimineața-n spinare soarele dă semne de bucurie pe drumul cu sângele-n mișcare spre orașul făgăduit de ploi numai ție

Am prins gustul iubirii într-un pat de împrumut luat cu chirie de la o mătușă căreia îi era de prisos, i se simțeau arcurile cum pendulează-n sus și-n jos, dar a rămas totuși un pat de fier

când am scris poemul dintr-o bucată m-am repezit cu gândul prin hârtii volante să le fac să tresară să fie oarecum vii și nu să le dea toți la o parte până îngălbenesc mi se cuibărise în suflet

Tu nu mă cruți și nici cei care așteaptă după colț, să înhațe orice ocazie, fiecare gând se rupe de tine și fuge liber. În zămislirea vieții orice început capătă formă, e o răscoală a

Noaptea se așază pe un scaun de lemn citește un poem al luminii și subliniază cu negru. Luna privește de curiozitate din mijlocul cerului, stelele nu văd nimic și pleacă la plimbare prin

Stau și aștept pe o bancă pe lângă care amintirile trec pe lângă mine din timp în timp gândurile fug și ele se depun în memorie ca într-un sertar pe care nu-l deschide nimeni fără

Când se întoarce cu spatele Nu mai văd și partea din față și nu se cade să mă ridic de jos mai mult decât o linie nu sunt un găsit de ocazie cu buzunarele rupte de căutare totul se petrece

Deplâng trădarea cu fiecare gând, dacă i se joacă scenariul devine şi mai respingătoare. Nimeni nu se lasă amăgit, scrâşneşte din dinţi şi urlă, în orice situaţie nu poţi continua cu ea în

S-a schimbat, a devenit capricioasă, nu-i mai încap ifosele în mişcări încearcă totul sau nimic , clipele i se năpustesc peste gânduri, şi se încruntă când ne ia peste picior. Proprietară a

Cuvântul este mai adânc decât poate spune, în miez are Dumnezeul său de început prin care se naşte cunoaşterea de sine şi de alţii şi se formează limba cea dătătoare de viaţă. Măsoară cu

Nu ştiu ce gândeşte un copac luat în braţe, dar am semne că se bucură, păsările se opresc din zbor şi cântă. Umbra lui nu are picioare, dar fuge, înima mea simte frunzele cum se clatină şi se

cântecul îşi frânge sunetele în surdină în inima celor care iubesc cu teama de făpturi închipuite cuvintele se rup în silabe şi adaugă semnificaţii împart pe măsuri ritmul şi-l repetă uşile

luna e plecată la secerat pe răcoarea nopţilor verii privesc pe cer şi punctele de reper mă înşală am poposit în carul mare nu ştiu cum se mai conjugă verbele în cuvintele care mă expun în

viaţa nu se lasă furată rămâne la uşă o să mă strecor printre oameni fără să înţeleg de ce la mijloc e cercul închis într-un ceas prin care trece timpul egal cu clipele pierdute în afară ca

trăiesc într-o lume de care nu mă pot dezice mi-am părăsit sufletul pentru oraşul eterogen şi anost înghiţit de singurătate n-am cu cine povesti nu am nimic statornic familie prieteni fără să

rupem dragostea ca pe o pâine caldă aburi fierbinţi îi răspândesc mirosul simt cum ne strângem acasă mână în mână şi dincolo noi cu priviri adânci iubirea ne împacă mereu de nu mai obosim în

îmi număr paşii în gând până la obiectivul vizat fără un rost nu ştiu de ce mă complic totul îmi pare o năstrujnicie impusă care se produce instantaneu poate cineva mă implică în trăiri fără

spune-mi te rog cum opreşti timpul sau îl fardezi să-mi pară altul cum schimbi subtil imaginea să nu mă rănescă şi să mă convingă în ochi au înflorit nuanţe culori care se absorb de