Silviu Somesanu

Urmăresc orizontul până dincolo de moarte, îi șterg geamurile la ferestre. Mă întorc pe drumul soarelui la obârșia izvoarelor, caut oamenii locului. Mă sfătuiesc și-mi arată în ceea ce

Viața nu moare, se regenerează, dar lumea o plânge cu durere și o poartă-n memorie. Deșertăciunea e o pierdere-n uitare, o flacără care s-a stins pentru a se naște alta, un abur de început și

gânduri suprapuse dau naștere la nedumeriri ce rod și macină pe interior cu o durere de cuțit învârtit în rană inima cât o lună plină aruncată-n cușcă trimite raze prin fante subțiri ele

lumea mă crede vinovat mă poate răstigni are pe retină nori de furtună care o face opacă și crudă nu mă apără nicio fugă din decor norii grei de apă umplu o fântână în pieptul unei

Am conturat fiecare cuvânt spus sau scris, l-am încărcat cu semnificații și doresc încoronarea pierdută demult. M-am spovedit poemelor mele în momente de meditație deplină, am plâns cu ele

Nu vreau să mă hazardez nici să cred în himere, desenez în cuvinte conturul, îi adaug în interior înțelesul dorit în fiecare zi. Ascult clipocitul clipelor în trecere și-n mă văd în ochiuri

între noi se odihnește miracolul risipește prin gânduri flori albe de salcâm mirosuri pătrunzătoare mă recompun din fiecare privire albastră trăiesc în miezul unui fruct al iubirii de la

Întinderea se prelungește până dincolo de orizont, când se luminează strălucitor scoate un abur difuz prin care-i respiră ierburile. Fântânile adună câțiva copaci în jur căzuți din cer ca o

Se înfășoară-n pereți de rouă, are o limpezime-n priviri care îmbată verdele pășește odată cu stelele prin ierburi. E desfătată ca o vocală sonoră În sufletul vibrant al unui cântec de

De la naștere m-au lăsat să aștept m-au învățat să mă lupt cu timpul, porțile la care bat se deschid greu, dar trebuie să intru. Sunt prezent în toate întâmplările și ele mă încearcă și

s-au scris cuvintele și cerneala s-a uscat foile de hârtie au ațipit pe birou mi-au rămas gândurile de veghe-n somn între mine și vis e o legătură de spirit te-ai îndepărtat și dimineața m-a

într-un mod lamentabil eram un troglodit al sistemului îmi lăsam conștiința să odihnească acasă când mă forțam să descopăr realitatea din afară mă pierdeam în lucruri mărunte

Mă înorc din nou la trăirea interioară, îmi simt sufletul ușurat și mă înalț prin mine ca un copac. Tu mă rogi să găzduiesc păsările, le las să-și facă cuiburile pe ramuri și le protejez cu

cred în același Dumnezeu pe care-l reclădesc permanent în suflet și-l păstrez viu crucea o duc pe umeri și în genunchi mă rog pentru viață în trupul meu înflorești și tu pe ramuri îndreptate

am pierdut din gânduri stăruința concentrarea pe un ideal am rămas cu ce-o fi o fi nu mai încep nicio zidire de viitor dar mă păstrez în casa veche încăpătoare pentru suflet lipsit de

ne îndepărtăm de colțuri unul în unghi drept celălalt într-o direcție opusă nu ne-au luat în seamă și fiecare își caută drumul său m-ai întrebat dacă știu unde plec nu ți-am spus și dus am

cu multe gânduri răvășite de iluzii strâng în brațe dragostea rămasă durerea rătăcirilor de drumurile știute ce-mi rănesc adâncul inimii locuiesc în cuvintele care mă mângâie mă iartă de

alunec pe pietrele iadului în ape străine ajută-mă să urc malul înalt pentru că în apropiere este orașul în care catedralele îmi zâmbesc tăcerile s-au țesut în așteptări inima se joacă

încă de copil mă visam un distins care se impune prin prezența de spirit și modul de a fi în mijlocul valurilor ce se grăbesc să răstoarne echilibrul cei ce mă ascultă nu pentru că mă

cutreier prin pădurile cerului întunericul se agață de baierele nopții vântul mișcă aerul păsările se retrag la cuiburi râurile sar peste pietrele potrivnice cu pești argintii din ape se

seara se stinge în cuiburi uitate de păsări totdeauna mă întristează casele părăsite se strânge-n mine o dojană nedeslușită o singurătate bătută de friguri noaptea nu vine pentru toți odată

Noaptea alunecă pe văile cerului, se spală în apele stelelor, izvoarele o așteaptă la răscruci, vor să aducă munții pe umeri. Lumina se lovește de piscuri, zăpezile o absorb dar nu se

Am nopți cu păduri de mesteacăn sorb de sub coaja lor apă vie în frumoasele primăveri de argint ce mă încarcă cu energie vitală întors din vis mă faci să gust din viață cu graba clipelor