Silviu Somesanu

Prind pești și apoi îi eliberez în apă, încerc plăcerea și îndemânarea, mai puțin hrana prin risipirea stresului în tăcere și refacerea bunei dispoziții, seara e momentul când totul se

N-am fost niciodată întors din drumul cunoașterii doar acum am înțelegerea mai târzie, am rămas undeva între vocație și informație, nu pot sta toată ziua cu ochii în telefon și mă tem să mă

Dintre toate durerile cele de suflet sunt grele, îți seacă izvoarele trupului prin suferință și respiri cu tristețe aerul. Multe dezamăgiri mi-au lovit inima, am ajuns până la refularea

Îți scriu pentru că nu pot să-ți vorbesc în față, ești dusă prea departe, am rămas aici să-mi măsor puterea de rezistență și o am învelită-n dragoste aprinsă, oricât de rău ar fi, e mai bine

Noaptea s-a urcat în podul blocului deasupra de etajul unsprezece și întunericul îi aluneca pe scări. Am închis ferestrele și am aprins lumina, nimeni nu părea să observe până când și-a dat în

Mâine dimineață beau apă din trei fântâni înainte de răsăritul soarelui, nu știu dacă voi izbuti să o deosebesc cum fac degustând vinul. Știu doar că un bătrân bea apă din ele și face din asta

Mă prind în jocul gulerelor albe și mă lupt pentru ideile libere la care fiecare contribuie, la ruperea barierelor impuse de alții. Tot ce se naște crește în os și în carnea de vultur care

Noaptea își ține mâinile în sân și visează iubire eu privesc din întuneric o cărare pe care se plimbă carele cerului cu felinare la loitre. Lacrimile dimineții cad peste ierburi și cosașii

„Mă îmbogățesc pe dinăuntru...”. Cu aceste cuvinte își începe discursul liric Nicolae Vălăreanu Sârbu în volumul Femeia de ploaie, care seamănă cu o scoică în care crește perla metaforei.

Las un poem pe masă, poate spune mai mult decât mine, are fiorul subțire al inimii unde cuibărește demult dragostea. Iartă-mi modul de atingere, nu știu s-o fac altfel și timpul trece

Stau cu Dumnezeul meu în suferința durerii, aud eternitatea cum curge prin uitare și n-are maluri decât o lumânare aprinsă, care-mi arde drumurile spre iad. Văd lumina cum se topește și

Arde o dragoste nevinovata răbdare ce nu mai poate fi uitată, știu mersul norilor prin anotimpuri, cineva mă tot întreabă de ce ploile nu se opresc vara? și risipesc aroma înserării. Mătasea

s-a întors dimineața în ochii florilor ierburile privesc mirate plutitoare oglinzi păsările cântă imnurile nopții de ploaie văzduhul plânge numele norilor și lumina se desprinde de lichidele

S-au șters cuvintele de pe cruci, eternitatea și-a intrat în drepturi, uitarea la fel, mai rămâne un semn ce se mai încarcă cu timp și cineva fie și necunoscut mai poate aprinde o

Nu vreau să-mi amintesc de trecut, de geamurile sparte și de visele neîmplinite, mă îmbrac în hainele prezentului viu. Nu-mi caut singurătatea, îmi produce teamă, mă bucur de prieteni și

Zilele au trecut prin mine călare nu s-au oprit la nicio răscruce de drumuri caii timpului au fost grăbiți. Mă forțez să rămân teafăr, dar sunt prins în iureșul lumii, fără îngăduință scriu

Într-o zi senină o lume nebună își pierde orizontul, circulă pe drumuri fără încetare cu viteze amețitoare. Mi s-a spus că-și caută sfârșitul, dar nu cred pe nimeni vine alt potop. Seara

Să privim viul din interior și să-l înțelegem pentru a ne îngloba și pe noi de acolo de unde pornește și continuă scara evoluției. Să gândim cum se instalează binele și răul în trupul și în

Eram desculț pe uliță prin noroiul unui veac lăsat în custodie. Uneori sufeream fără rost, nimeni nu-mi observa durerea sau o neglija. Oamenii erau obișnuiți cu răul, câte unul mă mângâia

Își rememora gândurile și unele i-au zburat, l-am simțit foarte trist, dorea să suprapună un gând peste un vis, nu putea să doarmă, noaptea s-a scurs alungată pe fereastră. Aerul dimineții

Din munți coboară pe cărări înguste zâne din păduri fermecate ce nu se mai ascund vederii și îi iubesc pe oameni. Am pornit să le întâlnesc fără reticențe, frumosul capătă contur și formă în

Într-o noapte surprinsă la furat de stele un zmeu adormise pe lună plină și i se șopteau povești la ureche. Prințesă îți cerem iertare pentru tentativa de a te măsura cu ochii, e obișnuința

Un cântec ambiental în surdină îmi pune țiglele pe acasă, nu știu altceva decât să-mi caut liniștea interioară clipele se scurg cu aerul unor necesități ce vin din afara mea. Noaptea m-a

Sunt de părere că de prea multă deschidere înspre exteriorul uneori neştiut, neînceput sau neînţeles, ne poate trage curentul dinspre timpuri revolute, învolburate şi majoritatea