Silviu Somesanu

Degeaba vreți să mă convingeți de contrariu, fără ospețele care întorc lumea pe dos când timpul face cute și se scutură de ele, diminețile vor sta cu soarele pe masă și primăvara nu mai pune

Iubirile mele au cântec interior n-au corzi vocale, dar au taine ascunse în care sălășluiesc frumos. Trăirile lor topesc orice obstacol și nu se sfârșesc, se zidesc în piatră și se

Dintre întrebările fără răspuns niciuna nu mă ridică în picioare și cred că totul decurge normal, lumea se mișcă după legile proprii și după convingerile formate în timp. Lumina care ne

Împart cu tine durerile și bucuriile, inima ascultă și tace, drumuri lungi adumbrite mă poartă-n orașul pruncilor dispăruți cu sufletul stins. Nicio umbră, nicio tăcere nu mă atinge,

Nu mă grăbi să te iubesc, știu că timpul trece și nu mă îndemnă să aștept, dar fructul e în pârgă, nu-i încă copt și drumul nostru trebuie să fie același fără meandre și ocolișuri care nu duc

Oamenii își uită trecutul și se prefac în făuritori ai prezentului, se cred chiar cine n-au fost, pleacă prin lume cu gânduri revoluționare dar furtunile și uraganele îi temperează îi aruncă în

Nimic nu mă face să fiu în siguranță legi sunt, dar nimeni nu le respectă și cei sus puși cad în funcție de conjunctură, ceilalți opozanți se hrănesc la fiecare pradă, trăiesc într-o lume bolnavă

Dacă s-ar spune adevărul n-am fi atât de creduli, îmi pare că alergăm după himere și devenim atât de triști și irascibili, efortul și credința noastră sunt uitate, degeaba ne zbatem și ne

Noaptea s-a născut fără ochi și tu vrei să ne vadă, lumina și întunericul sunt împărțite frățește la poli fără nicio nevoie de tergiversări de timp. În fața noastră totul pare normal, se

Când n-am știut ce să mă fac m-am făcut om bun la toate, singur mi-am dus crucea pe umerii goi și singur m-am zidit în cuvânt așa cum sunt potrivit la toate cheile. Cei care nu m-au

Nu trebuie tulburate apele Și-a țesut sub învelișul gândului cuvântul, un fel de tăcere care așteaptă răspuns. După ce s-a sedimentat iubirea și ura nu trebuie tulburate apele, lumina

Tu știi prea bine în care sălaș o să locuiești niciodată nu pleci pe drumuri care nu duc niciunde eu rămân cu sufletul împăcat să aștept la fereastra nopții deschisă te păstrez stăpână a

Chiar din fruct arome lichide se risipesc prin aerul cupei cum iubirea prin inima mea luminând ca un felinar întunericul devin împreună muguri deschiși. Simțind coaja prin care respiră

O apă de ploaie cu picuri grele, alungite - așa îmi apar vorbele tale. În cuvinte se pune vulnerabilul în mișcare, iubirea se pierde în moartea clipelor, păsări pestrițe duc în cioc semințe de

Nu încerca să trișezi, fiecare stă la rând orice grabă nu este justificată, m-am obișnuit demult să respect pe ceilalți, nimeni nu observă, dar firescul ne face mulțumiți. La fel ca mine mulți

Mă regăsesc în fiecare dintre oameni și caut răspunsuri la întrebările lor, cel ce uită să se apropie de rădăcini nevrednic își pierde credința și e zbate răpus de îndoieli. În zilele luminii

Doamne, iartă-mi apucăturile îndoielnice, lasă-mi rădăcinile care mă țin drept și gândurile care urcă odată cu ruga la cer. Ajută-mi aproapele și fă-mi prieten departele, ucide-mi răul din

O enigmă pe fața acestor zile surâsul privirii mirat, c-un joc de culori și umbre încearcă să treacă prin ele ploi de lumină. Azi, fluturii-n zbor de pe iile fetelor mi-au lipit genele cu

Când moarte a trecut pe drum spre apus și coasa era cu gura îndoită de pietre se trag clopotele a furtună, cei care așteptă să vadă ce se întâmplă au neastâmpărul în trup. Toți cu o

Toamna mă așteaptă întotdeauna cu vânt fără aripi, cred că seara grădinii e ruginită de arome, fără păsări exuberante păstrează un fel de tristețe pusă la învechit. Nu cunosc o altă

Ea înțelege lumea cu sufletul aburind în aerul înălțător al crezului în oameni, biciuiește în cuvinte nepăsarea și mai adânc, caută dreptatea acolo unde nu este și rupe din inima sa dragostea

Nepereche luceafărul mângâie cu raze reci fecioarele pământului, în țesătura nopții de vară stelele mocnesc de invidie, când se topește lumina de iubire în inimi, în piept se închide

Cine dintre noi nu se teme și privește cu nepăsare înainte când sabia este deasupra capului și poate să cadă ori nu? Fără nicio îndoială de aceea ne pândesc pe la colțuri și apar oricând

Aștept dintr-odată să mă treci peste puntea durerii cu răbdarea unui orb. Lumina curge fluidă pe pământ prin oasele albe ale cerului, Luna culcată pe partea sa nevăzută cerne trecerea