Silviu Somesanu

În noaptea de ger crapă pietrele plângând sub pojghița de gheață din oasele drumului. Oameni mor pe undeva copiii sărmani la fel razele lunii sunt reci orașul e închis în sine ca moartea-n

Petale de lumină legate cu fir cad peste drumeții plecați la Biserică, să șoptească păcatele în fața Sfântului Altar. În altar, picotește preotul, frigul urcă sub odăjdii și gura îl

Stătea lângă scară, arăta bine Avea părul brun, ochii sprințari, Pe deget un inel cu rubine Fixa raze printre crengi de arțari. S-a uitat către mine mirată N-avea timp, era lume prea multă Și

Te știu în ninsori cu viscol pe drum Gânduri de spaimă încep să mă prindă, În noaptea cu ceață mă umplu de scrum E frig și lumina nu vrea să s-aprindă. Adânc în suflet neliniștită-mi fixezi

Cu ce vom deschide porțile? Lacătele cerului sunt fără cheie drumurile sunt îngreunate de bolovani Nimeni nu vine prin ceață, ziua și noaptea ș-au dat mâna peste prag seara n-o să înfrângem

Are nevoie de liniște o femeie-l locuiește un timp și-l folosește din plin îl izoleaza-n camera secretă și-i plânge pe umăr dorințe ne-mplinite. În rotunjimi, o voluptate roade așteptarea la

Am nevoie de liniște o femeie e-n spatiul launtric și-l folosește din plin izolat în cameră cu glasul ei plânge pe umăr necazuri ne-ntâmplate. În rotunjimi o voluptate secretă roade

Am întârziat toropit de umeda căldură lângă turnurile cu capul în nori cu treceri prin tunelul timpului în străzi ori coborând scările cetății-n istorie cu emoții răzlețite pe podul

Cu fiecare cuvânt încerc o căutare de sunete ca o muzică-n surdină-n odăile timpului aștept să aud pașii cu care măsori adevărul când urci scările în casa sfințită de duhuri. Nemurirea se

Dacă gândurile, se vor năpusti spre tine Prinse în lupta de-a sări peste obstacol Ca o gheață care arde ca și focul sub patine O să fi în viața asta, cea brodită de oracol. O iubire

Câte corăbii și câte bărci trase la țărm câte umbre plimbându-se pe faleză urmăresc mirate umărul valurilor cum se schimbă îndelung lovind peste stabilopozi în rasuciri regulate și iuți cu un

Atâta naivitate și-atâta ignoranță ne plimbă voința prin întuneric în gânduri se face pustiu, credulii se învelesc în aburii falsului. Zgomotul necântecelor ne surpă auzul acoperă bucuria

încerc să deschid ferestrele zilei fără să spun nimănui ca pe vechile incunabule ușor filă cu filă să înalț soarele pe boltă cu eșarfe legate de raze să-mi ascund ochii cu palmele ude și să

Aprinsesem miezul verii cu corăbii în flăcări și catargul în vânt pânzele așteptau mâna ploii să-i ude trupul de lemn Vântul se nărăvise lovea umerii valurilor n-aveam nevoie decât de

Am să mai trec precum orbul pe malul apelor, să străbat văile până la izvoare înăuntru învelit în dragostea ta înafară dezvelit de singurătate. Să cobor înapoi la femeia clepsidră cu ochii

îți cântăresc întregul tău cuvânt cu ochii, ca pe o mămăligă și-mi vine o idee, să te mint ca un oltean cu marfa, când o strigă. gologanii mi s-au dus demult oricum îi beau până-mi pierd