Silviu Somesanu

Hainele mele de ceramică smălțuită nu pot fi pătate de ploaia portocalie aduceți somptuoasele odăjdii de ceață prin care se văd sânii strânși în găoace la pieptul frumoaselor femei venite să-și

Ne-am despărțit din același drum Mersul ei, grăbit, cât cerul traversat de comete Nu se mai vede. Să așezăm cuvintele în fața oglinzilor Să nu se frângă de pietre sparte, de durere Ca o moarte

tainele sunt atât de firești nu știi nimic despre ele întotdeauna ești privit cu multă înțelegere fara reacții potrivite la întâmplare răspunsul e unul neinspirat în fața unui obiect de care

ncercam să te caut deseori seara în nedecisele hotare dintre zi și noapte când concentrat peste măsură amurgul pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare. Tu ești femeia vinovată de

Mereu se-nchide-n teamă o durere Ca într-o fântână izvorul dispărut Mereu din cer îmi vine o putere C-o picătură de iubire în sărut. Dar eu mă simt atât de mic și-nfrânt Sunt un copil pierdut

E o neșansă a întâlnirii mele când stăpânitoare nu mai ești în trupul tău mai zdrobitoare decât mine, decât ochii mei pe care-i ascund sub ochelarii vremii ca sub o ceață mereu străină. Să ne

Câte ceva din mersul meu a rămas pe drumuri nu le-a recunoscut, n-au fost pe măsura pașilor cu urme-n inima cuvântului și a asfințit odată cu luna-n turnurile nopții. Atunci de la o fereastră

Tu ai sufletul pietrei, aidoma fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi sub umbra stâncilor, învolburate apele obișnuite cu tine sapă mai departe. Florile ar vrea să-ți spele-n mirosuri

Iar un drum, iar o amintire trec peste ele nu mă uit înapoi simt orașul cu oamenii lui indiferenți ca pe un vânt la marginea cerului, și umbra turnului cu ceas căzută ca o taină imperfectă în

Zilele astea în care pictez o damă de companie îmi aruncă timpul pe șevalet ca o ploaie doresc să ating modelul și nu mă lasă, vreau sa plătesc și nu vrea nimic, îmi plimbă dorințele pe

Aceste obiecte pe masa de scris și portretul tău în ramă obeză ca niște figurine răzlețe sculptate în ceară. Cochilia de scoică în care a scăpat un fir de nisip din care s-a format o

Femeile pe care le-am iubit au plecat în alte ținuturi. N-au uitat nimic au cărat și aerul în poșeta de vise în urma lor tăcerea ca o biserică fără enoriași și fisura-n mine pentru

Cine a spus ca suntem gata sa încheiem lucrarea Domnului? Plângerile sunt plecate, nimeni nu așteaptă răspuns doar visele se tratează cu neurotonice pentru ținere de minte și nimic mai

Iubita mea e o iarbă vrăjită, Înmiresmat e freamătul ei Unduindu-se În mrejele nopții. Sânge fierbinte, Macii Pe sub care mângâie ea Sunt un dulce descântec. Florile