Adorm înaintea umbrei, seara
Și nu pot vedea
Lumina din gând
Unde se strecoară femeia,
Să mă ducă cu ea
În corabie pe ape nedefinite.
Mi se ung rănile
Sunt înlăturate iluziile
Mi se curăță
Hainele mele de ceramică smălțuită
nu pot fi pătate de ploaia portocalie
aduceți somptuoasele odăjdii de ceață
prin care se văd sânii strânși în găoace
la pieptul frumoaselor femei venite
să-și
Ne-am despărțit din același drum
Mersul ei, grăbit, cât cerul traversat de comete
Nu se mai vede.
Să așezăm cuvintele în fața oglinzilor
Să nu se frângă de pietre sparte, de durere
Ca o moarte
tainele sunt atât de firești
nu știi nimic despre ele
întotdeauna ești privit cu multă înțelegere
fara reacții potrivite la întâmplare
răspunsul e unul neinspirat
în fața unui obiect de care
ncercam să te caut deseori seara
în nedecisele hotare dintre zi și noapte
când concentrat peste măsură amurgul
pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare.
Tu ești femeia vinovată de
Mereu se-nchide-n teamă o durere
Ca într-o fântână izvorul dispărut
Mereu din cer îmi vine o putere
C-o picătură de iubire în sărut.
Dar eu mă simt atât de mic și-nfrânt
Sunt un copil pierdut
E o neșansă a întâlnirii mele
când stăpânitoare nu mai ești în trupul tău
mai zdrobitoare decât mine, decât ochii mei
pe care-i ascund sub ochelarii vremii
ca sub o ceață mereu străină.
Să ne
Câte ceva din mersul meu a rămas pe drumuri
nu le-a recunoscut, n-au fost pe măsura pașilor
cu urme-n inima cuvântului
și a asfințit odată cu luna-n turnurile nopții.
Atunci de la o fereastră
Tu ai sufletul pietrei, aidoma
fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi
sub umbra stâncilor, învolburate apele
obișnuite cu tine sapă mai departe. Florile
ar vrea să-ți spele-n mirosuri
Iar un drum, iar o amintire
trec peste ele nu mă uit înapoi
simt orașul cu oamenii lui indiferenți
ca pe un vânt la marginea cerului,
și umbra turnului cu ceas
căzută ca o taină imperfectă
în
Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe șevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul și nu mă lasă,
vreau sa plătesc și nu vrea nimic,
îmi plimbă dorințele pe
Nu mai avem pâine
Din care sa rupem amândoi
Foamea stă pe masă
Ca o anafură.
Doamne adu-mi vinul
Cu pleoapele țesute
S-aud în glasul tău
Cum picură lumina
Din strugure-n pahar
Și cuvântul
Aceste obiecte pe masa de scris
și portretul tău în ramă obeză
ca niște figurine răzlețe
sculptate în ceară.
Cochilia de scoică
în care a scăpat un fir de nisip
din care s-a format o
Femeile pe care le-am iubit
au plecat
în alte ținuturi.
N-au uitat nimic
au cărat și aerul în poșeta de vise
în urma lor tăcerea
ca o biserică fără enoriași
și fisura-n mine
pentru
Spânzurate de razele lunii
sufletele noastre
călătoresc în veșnicia nopții,
o pasăre fără nume
la ceas târziu
vestește a în lume
apropiatul răsărit.
Dar el răsăritul
a rămas acolo
Trecuse noaptea,umbră peste ape,
Și trestii lungi ar fi ținut în mână
Un timp egal cât irișii sub pleoape
Au adormit cu capul în fântâna.
Dar nu se știe timpul câtă dezlegare
În ierburi dus să
Toate chemările viselor strânse
Sunt așezate-n cămară-n cuvinte
Lângă iubirile arse și plânse
De care îmi aduc nostalgic aminte.
Sunt drumurile pornite-n uitare
Neînțelese invazii de
Cine a spus
ca suntem gata
sa încheiem lucrarea
Domnului?
Plângerile sunt plecate,
nimeni nu așteaptă răspuns
doar visele
se tratează cu neurotonice
pentru ținere de minte
și nimic mai
Mai îndoim genunchii după o floare
Să nu ne prindă gândurile-ntoarse,
Deși sub rujul buzelor se moare
La fel de crud ca-n sufletele arse.
Privim prin gări cum trenurile pleacă
Rămâne un iz de
Nimic in lume nu e cum a fost
Mirosul fânului cosit s-a dus,
A mai rămas un singur avanpost
Întins pe tavă, sufletu-mi adus.
La ceasul iernii când se visează
Tăceri în cuvintele
Mi-e dor de tine, atâta știu,
În noaptea asta care trece,
Mă caut cu gândul prin pustiu
Spre oazele cu apă rece.
Și nu sunt oaze și nici apă,
Numai scântei albe de amnar,
La rădăcina
Iubita mea e o iarbă vrăjită,
Înmiresmat e freamătul ei
Unduindu-se
În mrejele nopții.
Sânge fierbinte,
Macii
Pe sub care mângâie ea
Sunt un dulce descântec.
Florile
Am urcat în foișorul de foc,
să văd cum iți ard călcâiele
și un fulger albastru
în sângele tău fierbinte,
inroșește un fruct coapt.
Trupul ca un plop tremurat,
se-nfioară de o patimă
și-mi
Cu o umbră neagră,
înșelătoare așteaptă moartea,
cade peste oameni
cu întunericul ei orb,
destramă definitiv suferința,
pune praful deșertăciunii
și-n pacea nesfârșită
îi reface pământ.
Cu