Silvia Van

era o pasăre aplecată în față avea aripa dreaptă îndoită spre piept dintre penele ascuțite se ivea un fel de cot șlefuit ca oglinda atârna de el ziua supusă legată în lanțuri albastre nimic nu

cu mine în alt fel se joacă minotaurul acesta rănit se scurge ochiul lui străpuns de săgeți ca o ploaie vâscoasă de mai poleindu-mi picioarele fierbinte și amar până la șolduri labirintul lui

era un copac cu crengile albastre înspre ziua își sumețea rădăcinile mă căuta răbdator între ierburi și mă traversa de-a latul, pe vârfuri descântându-mă în șoaptă omidă veninoasă, mi se urca

vei întrerupe pentru mine ocolul pe care îl dai morții buzele nu-ți vor mai sângera o vreme de poftă n-ai să-i mai lingi tălpile de miere căci, iată-mă ți-am înnodat aripile grele în față ți-am

se săturase să aprindă lumânări de câte ori trecea strada simțea un fel de usturime pe frunte o iminentă despicare a oaselor îi creșteau semafoare de apă două câte două sub fiecare arcadă i se

oare de câte, mă întreb de câte botezuri am nevoie să alung șirag toți demonii din mine cu coarne, cu gheare, cu gheb dorința anevoie de câte ori zig-zag s-o crăp în trei când vine? ... pe cel

înverșunată ieri aveam călcâiul proptit în unealtă, săpam căutam un fel de safir un fel de rădăcini vorbitoare sau de cer răsturnat neînceput (ce dracu e-atâta zgură sub iarba aceasta!) din zori

degeaba ai ochii aceștia frumoși sweet woman ești oarbă ca o cârtiță ai amorțit deja în culcușul tău desperecheat porți cadranele acelea ovale legate de frunte și nu știi, nu știi, că

... de parcă aș fi fost închisă fără pâine și apă fără zgârietura răsăritului pe dinăuntru în coaja proaspăt jupuită sângerândă a lumii de parcă aș rătăci amețită printre rădăcinile

nu mă grăbesc, în fiecare urmă de sanda înmugurește o statuie de fecioară cu părul pe spate, îmi crește sub pași un șir lung de femei cioplite de timp din propria-mi carne rănită zeițe cu șolduri

puneam câte-o piatră în fiecare zi câte-o vină câte-un cuvânt, câte-o întrebare câte-un colț de poveste cu albatroși și cu iele încet ZIDUL îmi creștea împrejur, se înălța peste mine mai