Silvia Goteanschii

Liniștea mea are zgardă, Joanna, nu rupe, deși încearcă. Numai tu ai putere să stai neclintită, cu țeasta spartă, lângă câinii mei care, iată, adulmecă trupuri. Strigi să mă bucur, căci

îți stă bine înflorită așa pînă la iisus spune el apoi o sărută șerpii țîșnesc din centrii ei nervoși fiindcă nu s-a așteptat la muzica asta nici la toți macii îngenuncheați pe

cine te iubește nu îți ia nimic te iubește like an idiot te lovește dacă o ceri îți aduce fulger dacă fulger vrei cine te iubește te iubește mai mult după treizeci pentru că după

Joanna, acum nici patrie n-am. Ții minte, muntele acela pe care ne rugam împreună pentru binele omenesc, așa cum visau proletarii ? Rugăciunea de acum, Joanna, e ca așteptarea la bancomat.

hei, tu care îmi spui, rîndunica mea, acest lucru nu liniștește acest lucru dezrădăcinează vreau să zbor peste chișinău peste românia peste păsări n-am timp să te iubesc dincolo mă

aștept să se întâmple ceva rău, emoțiile mele sunt adesea niște herghelii de cai pe o imensă autostradă, mă subțiez în întuneric pînă ajung doar un fitil de lampă, urmăresc monștrii

eram un copil care învăța litere când mama m-a luat în brațe și mi-a spus că un om nu este întodeauna un om o râșniță e uneori o gură cerul un coș iar ploaia o veveriță apoi am uitat de

am auzit niște femei femei așa ca mine sau ca maria sau ca ioana vorbind despre ruj ca despre culoarea tăcerii unor bărbați apoi am ajuns la spital din cauza asta în spital erau femei

un adevăr trebuie spus trebuie spus cu o liniște abisală în care se cîntă la pian se ține de mînă apoi se pleacă pentru totdeauna un adevăr este un alb care se întinde peste plecări

Anumite lucruri se văd numai când se complică până la absurd, de obicei, mi se face frig și dau la o parte pământul, deși pe undeva au rămas mănușile și paltonul mamei, în capul meu se

Joanna, îmi alungi gîndurile negre ca pe un roi de muște, dar totuna, liniștea noastră e pasărea care a murit în lanț. În noaptea asta am să fiu ca luna. Joanna, limita ta e acceptarea acestui

ca întunericul imens în care îți cauți un prieten iar el nu-i căruia vrei să-i spui foarte puțin despre momentul acela trist în care nu ești decât o haină pe un trup rău sau un suflet

e o toamnă în care plouă fără sfărșit nu mai am corp de o săptămână nici vechile dureri de cap nu mă mai supără doar că mă simt penibil fără o piele încetarea aceasta din viață are gust de

Încă te curăț de toate celelalte femei, deși nu mai ai nici ochi, nici limbă, iar eu, tot mai multe mîini și picioare. Rochiile mele mii nu mai au niciun farmec, vin la tine cu tusea și

Mi se strâmbă moartea în penumbră, frumoasă ca un șacal Tabaqui - numai mama știe cât de mult o plac pe furiș. Orice mamă știe, nu-i lumină în junglă, cum nici în ochii mei nu-i niciun

în ultima vreme toate lucrurile care mi se întâmplă se întâmplă cumva fără mine cei de-acasă se apropie cu lămpi să mă vadă atunci când dorm îl ultima vreme sunt un copac pe care nu

Știu că ai plecat chiar în momentul în care eu am ajuns la tine tîrziu, veneam să-ți mângâi micile bucurii, să te ameninț cu moartea apoi cu moartea ei, totodată veneam să mă plângi,

Dacă e adevărat ce se spune despre iad și iad, Joanna, dacă suntem un copac pe care nu crește nimic, iar îngerii așteaptă un desert luminos, cu soare și copilași trandafirii, spune-le, Joanna,