Sergiu Burlescu

Mulțumesc pentru remarcă și lecturare, voi ține cont de părere.
Nu face să vă scuzați.
Accept critica constructivă.

mă bucur că ați ales să scrieți o replică după textul meu, dar mă întreb — retoric — pentru a demonstra ce, și cui?
Nu era cazul.
Se știe deja că scrieți bine, iar toți autorii, inclusiv eu, vă recunoaștem măiestria.

Mi se pare că acest exercițiu rămâne strict pentru dumneavoastră, ca o formă de autoafirmare subtil legată de deciziile altei persoane.
Cu tot respectul, mie îmi pare mai degrabă o joacă de copil ofensat.

Și cred că nu v-ați ales persoana potrivită. Sunt aici autori, având cariere publice de zeci de ani, adevărați "veterani", în raport cu care o astfel de demonstrație ar avea greutate. Eu sunt la început, cu doar câteva luni de experiență în literatura publică. Poate acolo ar fi mai nimerit să vă măsurați abilitățile.

Respect și să ne citim în continuare.

consider că nu este normal să comparați o viață întreagă dedicată literaturii și scrisului cu eforturile unui autor care abia își începe drumul. Dacă dumneavoastră și domnul Leonard dispuneți de timp ori activați în acest domeniu de mult timp și, practic, se poate spune că ați trăit prin scris, este normal ca nivelul pe care îl aveți să fie la înălțime și să corespundă măiestrie de a scrie.  
Sunt de aceeași părere cu Domnul Bogdan, care menționa într-unul din comentariile sale că măiestria vine din multă lectură, din foarte multă lectură, dar pentru asta este nevoie și de timp alocat corespunzător.
Un timp de care eu nu dispun, activitatea mea fiind departe de acest domeniu. Mă dedic lecturii și scrisului doar atunci când am timp liber, de obicei în weekend sau 1-3 ore pe zi/noapte.
Eu sunt pe această platformă pentru a crește.

În primul rând, țin să mulțumesc domnului Bogdan și doamnei Otilia pentru citire, analiză și susținere.
În al doilea rând, recunosc, am intuit că textul ar putea stârni o astfel de avalanșă de reacții, mai ales după ce nivelul mi-a fost ridicat — mulțumesc încă o dată domnului Bogdan pentru acest impuls.
A fost un fenomen evident, cu atât mai mult cu cât urmărisem deja controversele dintre domnul Leonard și domnul Bogdan, apărute în comentariile altor autori.
Cât despre măiestrie, am citit și din textele domnului Leonard și îmi place cum scrie. Sunt multe lucruri pe care le pot lua ca inspirație, fiind încă la început, atât aici, cât și în literatura publică, în general.

Poemul acesta nu își propune să impresioneze sau să devină memorabil prin povești și personaje conturate, ci să surprindă un fragment de realitate, o atmosferă. E mai aproape de o fotografie poetică decât de o narațiune. În alte texte pot apărea și oamenii, și vocile, și istoriile lor, dar aici am vrut să fixez decorul, vibrația locului. Nu toate poemele trebuie să adune totul deodată — unele sunt doar schițe, cadre care pregătesc terenul pentru alte imagini. Faptul că nu place tuturor e firesc; important e că și-a atins intenția.
Mulțumesc pentru lecturare și că a-ți găsit ceva bun în text.

pentru textul domnului Pașa, nu am avut ocazia de a o acorda la comentariul anterior.

Mulțumesc mult și apreciez nespus decizia luată de dumneavoastră.
Este o adevărată surpriză.
O nouă oportunitate și un imbold de creștere în continuare după o perioadă lungă de stagnare.

o adevărată piesă poetică – complexă, profundă și remarcabil de bine construită. Nu este doar un simplu joc de cuvinte, ci o explorare intensă a procesului creativ, a luptei cu trecerea timpului și cu inevitabilitatea decadenței.
Textul funcționează ca o experiență senzorială și filosofică: dur, sincer și frumos tocmai pentru că nu se sfiește să atingă partea întunecată și haotică a creației și a condiției umane. Are o coerență internă solidă – fiecare imagine și fiecare cuvânt contribuie la construirea acelei stări de vertij și confruntare cu efemerul.
Este genul de text care se recitește de mai multe ori, descoperind de fiecare dată un nou strat de sens.
Fenomenul acesta l-am remarcat și în alte scrieri ale domnului Pașa și este ceea ce apreciez în mod deosebit: textul se lasă cucerit treptat, devenind o veritabilă plăcere estetică.
Nu i-aș adăuga nimic, pentru că orice „reținere” sau „retușare” ar diminua autenticitatea sa brută și puternică – cea mai mare calitate a sa.
Sper ca interpretarea mea să rezoneze cu starea autorului și cu intenția din spatele textului.

Catrenele au fost scrise într-un val de înflăcărare, așa cum ai intuit, și inițial erau mai multe. Am ales să păstrez doar trei, pentru că focul care le-a dat naștere s-a domolit, iar celelalte și-au pierdut din intensitate.
Mulțumesc pentru aprecierea rimelor și pentru că ai simțit pulsul poemului.

Activismul pe care îl semnalezi se simte nu doar în critica societății de consum și a alienării, ci și în felul în care poemul ne forțează să privim direct în această „baltă lipicioasă” a existenței urbane.
Mulțumesc pentru citire!

care spintecă marea fără a fi conștientă de "rana" pe care o produce este o metaforă puternică care aduce în esență călătoria spre țărmurile necunoscutului, un act de explorare și de trecere, deși pare inofensiv la suprafață, lasă urme profunde, chiar dacă nu sunt vizibile sau conștientizate.
Ultima strofă leagă direct "privirea" de "corabie", ridică metafora la un nivel personal. Căutarea nemărginirii este mai degrabă o acțiune a minții și a sufletului, o explorare a orizonturilor interioare.

Textul creează o atmosferă profund melancolică, țesând o meditație sensibilă asupra alienării și a dorului neîmplinit într-o lume dominată de aparențe și virtualitate. Tensiunea dintre real și virtual, dintre căutarea sinceră și barierele impuse de „ferestrele închise” sau „draperiile trase”, amplifică sentimentul de izolare.
Poemul impresionează prin vulnerabilitate și prin felul în care surprinde lupta interioară cu singurătatea, într-un decor modern, universal. Forța textului stă într-o efuziune a sentimentului pur melancolic.

textul a fost conceput ca un exercițiu liric, un joc cu simboluri și mituri, menit să creeze o atmosferă densă și să provoace cititorul la o lectură activă. Ai perfectă dreptate când observi că, în unele locuri, sensul poate deveni inaccesibil fără un efort susținut – e o caracteristică asumată, textul adresându-se unui cititor dispus să se lase absorbit de această țesătură alegorică. Cred că e genul de poezie care își găsește cititorul aparte, unul care să savureze descifrarea straturilor de imagini și referințe. Apreciez sugestia de a disciplina discursul poetic pentru claritate și impact – e un sfat valoros pentru balansarea ambiției simbolice cu accesibilitatea, este exact genul de comentariu constructiv necesar pentru evoluție.
Îți mulțumesc pentru analiza detaliată și pertinentă!

De aici își face apariția conceptul de frumos.
Frumosul, în sine, este o constantă — o prezență imuabilă în structura ființei și a percepției.
Și totuși, gradele de frumusețe nu se nasc din constanța sa, ci din modul în care este interpretat, ca perspectivă a subiectivității.
Astfel, ceea ce este fix în esență devine, prin privirea noastră, un vector cu poziții schimbătoare, determinat de factorul perceptiv și modelat de valențele ipostazelor pe care subiectul le asumă în timpul contemplării frumosului.
În acest fel, frumosul nu se mișcă în sine, ci se lasă mișcat în ochii celui care îl întâlnește.

treptat se transformă într-o explozie de profunzime filosofică și densitate poetică — o explozie revelatorie, ale cărei muguri se deschid într-un flux de conștiință ce transformă abstractul în peisaj palpabil. Seamănă cu o sinteză tăiată în muchii ascuțite de paradox și devenire. Este un text care pe lângă faptul că "spune”, se și "întâmplă” în mintea cititorului, dezvăluindu-și adevărata frumusețe a florilor sale interioare.
Golul pare să se umple prin gol, alcătuind o plinătate de goluri.
Și totuși, acolo rămâne, tăcută, manifestarea fină a adâncului în care golul își are locul.

Vă mulțumesc pentru timpul și atenția oferite lecturii acestui text, cât și pentru observațiile pertinente. Îmi dau seama că, uneori, balansul între lirism și narațiune poate rătăci vocea textului într-un teritoriu hibrid. Accept cu deschidere observația privind încadrarea la proză lirică și am revenit asupra fragmentului așezat în versuri, pentru a-i limpezi ritmul și coerența internă.

Concordanța timpurilor este, într-adevăr, un aspect pe care îl pot finisa cu mai multă atenție, mai ales în zonele de tranziție între memorie și percepție. Apelul la conectori a fost o alegere intuitivă, dar înțeleg cum poate atenua densitatea poetică a discursului.

Apreciez, așadar, tonul constructiv și ochiul critic. Este un pas semnificativ spre fortificarea personală în literatură.

Vă mulțumesc sincer pentru cuvintele frumoase și pentru faptul că ați simțit, dincolo de ironia aparentă, firul subtil al unei reflecții interioare mai adânci. Mă bucur că ați intuit intenția oglinzii deformatoare ca mecanism de cunoaștere — nu doar al celorlalți, ci și al propriei noastre fragilități.
Ați surprins foarte bine tensiunea dintre căutarea sinceră și riscul rătăcirii în forme lipsite de profunzime — o temă care mă preocupă și pe care încerc s-o explorez poetic, cu luciditate, dar și cu empatie.
Vă mulțumesc pentru încurajare. Este o confirmare prețioasă că această direcție merită urmată în continuare.

„Undele alfa-omega” nu sunt o teză de fizică — sunt metafora delirului ezoteric contemporan, unde se amestecă termeni mari cu vibrații mici. Tocmai de aceea, am ales să nu scriu un text didactic, ci o caricatură în versuri a acestor forme de căutare superficială, spiritualitate la blender și autoidolatrie cu accent new age.

Dacă satira pare că se satirizează pe sine, poate că exact asta e intenția: să expunem nu doar personaje, ci și limbajul golit de sens pe care îl folosim ca să ne dăm profunzi. E o lume care nu mai distinge între metafizică și promoție de cristale, între constelații și meniuri „vegan-gluten-free” pentru suflet.

E în regulă să nu placă. Satira adevărată nu e confortabilă. Dar uneori, ca să nimerești ceva, trebuie să arunci noroiul pe o oglindă. Ce rămâne lipit acolo… poate că trebuia spălat oricum

Citind acest poem, o senzație zvâcnitoare mi-a trecut prin piept — ca o respirație suspendată între două lumi. Parcă timpul a învățat să facă un pas in urma doar pe o clipă, să mă las învăluit de o liniște veche, nefirească. Între „iarba fiarelor” și „tricoul de culoarea ghețarilor” s-a strecurat o iubire ciudata, care nu cere nimic și totuși mistuie. Cuvintele nu urlă, ci trăiesc în taină: vina, renașterea, încercarea de a fi vertical când totul e oblic.

Poemul nu se dă pe față, dar învăluie — și undeva, în paginile rupte ale unei cazanii uitate, am auzit un ecou al meu. Am fost, preț de o clipă, sub ramurile acelor copaci pe care nu i-am văzut niciodată. Și poate că n-am înțeles tot, dar am trăit. Și uneori, asta e tot de ce este nevoie.

Cer scuze, pentru retragerea textelor anterioare, au fost retrase pentru a fi revizuite. Textul precedent l-am retras pentru a introduce careva schibări în el, îmi este mai comod să îl redactez în ”word”, decât pe pagină, nu se va mai repeta. Înca odată, scuze pentru incomoditățile create. La text nu pot refuza pentru că face parte dintr-un ciclu de poeme. Îl mai trimit odată la publicare.