roxana eichel

mi s-a parut un text care ascunde o tensiune in spatele expresiei calme, al amestecului eteroclit care configureaza peisajul, inlocuiesti nivelul emotiei cu cel al obiectualului. punctezi fain cadrul acela plin de marci ale incompletului, ale alterarii, inserezi sugestii ale sunetului si culorii foarte ok, e o acumulare de imagini si trimiteri la senzatii foarte variate, dupa care finalul pur si simplu e o retragere catre truism, imi pare o ruptura mai curand decat o solutie ingenioasa, o stagnare. probabil nu posed eu grila de lectura adecvata. mi-a placut “o dată cu noaptea, minus ochii,/ totul se înnegrește o dată cu noaptea.”

îmi place că ai o simplitate din ce în ce mai puternică în texte, scrii mai pe scurt dar versurile condensează mult mai multă trăire, poemul acesta îmi pare unul al eradicării reziduurilor sufletești (dacă pot să mă exprim ușor prețios), parțial prin intermediul unui „tu” insolit&destabilizat față de care nu-ți lipsește ironia. of course, cum s-a spus deja, finalul face toți banii, eu una aproape că am simțit nodul acela de plâns, mai ales că unele lucruri m-au făcut să citesc totul dintr-un unghi exagerat de personal, poate-ți povestesc odată
:)
totuși titlul mi s-a părut ușor nedemn de un poem atât de fain, n-aș putea spune de ce.

nu prea pot eu (sau nu știu, amărâtul de afectiv feminin predominant în existența mea târâtoare de astăzi) să fac demers critic pe ce scrii tu, dar aici foarte tare îmi place un soi de “tangle” de chestii crude&delicate .
și „cursa de ora șase a călcat-o ieri după-amiază pe domnișoara Bobbit”, asta așa, tangențial, că tot citeam aseară ceva truman capote.
so don’t die că poate revin mai lucidă.
rox

mi-a plăcut, însă n-am reușit să mă feresc de senzația că textul se rupe prea tare de la o secvență la alta, sunt de acord că toate sunt unite de fundalul de grotesc-indiferență-disoluție, de ceva sfere semantice... prima secvență aproape mă făcea să mă gândesc la \"a supermarket in California\" a lui Ginsberg, a doua la un soi de transcendență eșuată, a treia un anticalofilism sharp...a patra mi s-a părut de departe cea mai reușită...anyway, nici rupturile nu-s de rău :)

dear Ela, am parcurs de mai multe ori poemul tău și îl găsesc diferit de tot ce am mai citit până acum în pagina ta, mi se pare că restitui discursul liric unei clarități aproape speculare, că ai eliminat din text toate complicațiile stilistice care uneori mie personal mi-l făceau ilizibil și prin acumularea de detalii eludau tocmai esențialul trăirii, o anume acuratețe care de aici nu lipsește deloc. un poem cumva aseptic, un poem de izolare, dar plin de sonoritatea revoltei, puternic, destul de unitar. mi-a plăcut forța-bumerang a cuvintelor-gândurilor-blestemului, „izbirea de perete”, confuzia eu-tu, senzația de „absență-în-prezență”. finalul mi se pare cumva din alt text, dar poate am doar eu o problemă de receptare.
anyway, fain și sper să mai am ocazia să găsesc la tine poeme într-un asemenea registru. La un moment dat când citeam m-am gândit la “can somebody tell me now am I alone with this/
this little pill in my hand and with this secret kiss”(tori amos), nu prea știu de ce.
and by the way, am chiar aici pe site un text care se numește chiar „camera ovală”, a mea e altceva însă :)

imagini care micsoreaza realitatea, o descriu numai ca pe un drum constrans la a se scurta, a deveni repetabil, monoton, o existenta \"poligonala\", sau chiar \"scris-fara-existenta\", un format a4 gol, gesturi incepute a caror continuare isi pierde sensul in fata ferestrei care se inchide, \"creierii terminati\", jumatati, bucati, fragmente, cioburi de traire mentinute doar de asteptarea aceea din final. toate acestea bine conturate, delimitate in forma textului, concordanta intre asta si continut, textul insusi arata ca o limita, mi-e dor de ce scriai mai demult si cred ca nu sunt singura care ramane cu o asemenea impresie dupa lectura flasnetarului orb.

recitibil la nesfarsit acest poem de nemiscare-fericita ipostaza a miscarii chinuitoare, spasmodice, paienjenesti if i may say so, putere disipata in involuntar hiperkinetic, om fara lege, fara dumnezeu, dar cu duhovnicul text...mici rupturi intre strofe si totusi o unitate-in-dizarmonie delightfully dostoievskiana.
asta-i tot ce, fascinata, in (in)coerenta mea, pot spune

mi-a placut violenta exprimarii, desi titlul mi s-a parut putin \"diafan\" si inadecvat fata de text, ca si asocierea unor lucruri incorporale cu altele din planul organicului. inceputul si finalul mai ales au o intensitate remarcabila. poate revin altadata cu detalii, acum sunt pe fuga unfortunately...

ma bucur intr-un fel ca nu dispun de accente la tastatura mea, astfel incat in titlul acestui comentariu ultimul cuvant poate fi citit in ambele feluri pe care le presupun sensurile lui, ma refer la felul in care pictorul din camera memoriei pare in acelasi timp el, un copil in amintire si un altcineva, cred ca ai in poem un fel de \"in sine-in afara sinelui\" , un dialog cam dificil pentru care \"trezirea din gand\" in imaginea cu pieptanatul parului aceluia lung e mai curand o salvare decat un simplu final reconfortant al textului.pasajul de la \"afara caldura sporeste...\" pana la \"neuronii afectati de grasime\" e oarecum in plus, dar se salveaza prin ideea de memorie care nu-si mai revine din dragoste (sa fie dragostea totusi, asa cum se sugereaza discret si poate involuntar aici, un impediment in calea memoriei catre sine?);orisicum camera memoriei pare un spatiu cam plin de consemnari si oarecum independenta de vointa aceea mult mai \"plimbareata\" de a gasi un exterior agreabil, cum ar fi parcul prin care eu cred ca si nepotii isi plimba, si nu \"isi refac\" amintirile fiindca suprematia memoriei in text n-are nevoie de regenerari.
mi-a mai placut ideea aceea a inlantuirii sinelui cu sine (\"toti se simteau ca niste pedepse date lor insisi\", cred), si \"victoria contagioasei morti\".
fiindca tot sunt aici si am descoperit si alte texte ale tale am sa fac o observatie care nu ti se adreseaza tie, ci altora care vor mai trece prin aceasta pagina, anume am remarcat si alte texte ale tale care sunt intr-adevar bune si destul de citite, insa cam atat, vreau sa spun ca la acele poeme care sunt deja inregistrate de ceva vreme nimeni nu se mai oboseste sa comenteze ceva, ma refer la ceva gen \"casa lui zarea\" care \"la vremea ei\" ca sa zic asa pare ca a produs impresie, am constatat, insa de atunci liniste si pace. mi se pare ca se practica pe aici un soi de \"apologie a recentului\" care incurajeaza mai curand permanenta noutate decat valoarea, astfel incat unele lucruri bune sunt rapid uitate. asta nu a fost decat o imensa paranteza care presupun ca nu va declansa cine stie ce reactii, mi s-a parut insa oportun sa atrag atentia asupra a ce cred ca se petrece pe aici.
cam atat deocamdata...

iti gasesc aici o succesiune de prabusiri si ridicari (pe varfuri), unele intentionale, altele involuntare, poemul se misca intre ele, se naste si isi da duhul (in sensul de a se transmite pe sine) in fiecare cuvant.
sunt incantata de poem, daca as fi avut mijloacele necesare i-as fi atasat si eu o stea. multumesc si pentru vizitele pe care le-ai facut textelor mele, te mai astept, eu una in mod sigur am sa mai trec pe aici, cu gesturi care seamana sau nu seamana a zbor.

mi-au placut in mod deosebit cateva elemente ale constructiei, care ii dau un efect destul de puternic, de exemplu repetitia lui \"bine\" din prima secventa sau a lui \"mor\" in ultima, doza de ironie gradata foarte potrivit. eu una as fi l-as fi eliminat pe \"suav\", \"ca o boare\" subliniaza suficient de bine ideea. probabil e prezent din motive de sonoritate.
personal imi place ideea de viata si moarte sau de alternanta a lor, daca pot sa zic asa, pe hartie.

trebuie sa revin putin pe aici si sa spun ca numai dintr-o neatentie am considerat ca nivelul pe care il are in prezent pagina lui andrei are legatura cu un anume comentariu pe care l-a facut la un text al loredanei cristea sau cu parerea ei despre acest text, a fost doar un impuls de nervozitate din partea mea. mentin insa restul afirmatiilor in ziua primului meu comentariu din pagina aceasta.
in legatura cu textul nu imi ramane decat sa constat inca o data aici prezenta unei interioritati sufocante exact ca in miezul unui lan de floarea soarelui pe o canicula dureroasa \"ca-n terapia băloasă a unor seringi
neîndemânatice\".

sunt foarte curioasa ce s-a intamplat cu acest text si cu nivelul autorului, probabil ultima regula pe site este aceea ca judecatile de valoare ale domnisoarei loredana cristea, aparute ca reactii la niste comentarii la ineptiile sale, atrag dupa sine caderea in dizgratie a nefericitului...sunt foarte curioasa cand se va depasi pe aici desuetudinea unui gen de autori \"calofili\" si cand duritatea unor imagini precum cele citate in comentariul de mai sus nu va mai fi perceputa pur si simplu ca vulgaritate. personal gasesc vulgare remarcele despre acest stil si nu stilul in sine, sunt curioasa cand autorii adulati prin zona vor fi in stare sa scoata din imaginatie ceva de felul \"foamea
acelor ochi împinsă ușor la celălalt capăt
se strecura afară și nu te găsea
obișnuitul somn al câmpului
de floarea soarelui pe care nu ai adresă
nici nume, doar vin un cosaș neîndemânatic
cu secera sa picurând în căldura amiezii\", si asta nu e decat un pasaj bun, primul pe care mi-a cazut privirea, al textului despre care vorbim...

bianca, patologicul, chiar dacă așa cum spui tu poate locui la un moment dat în oricine, are ceva inconfundabil de morbid, o logică proprie de tip \"orchestră fără dirijor\", aici indeed ai imaginea zidurilor transparente care definesc raportarea de tip schizotimic la alteritate însă o devianță a psihicului nu poate fi inventată (not a \"to-do\" anyway)și eu una nu prea sesizez miza transformării unei gândiri de acest gen în literatură, când există ea însăși se transformă pe sine în ceva rareori contaminat de formulele cotidianului.
îmi mențin afirmațiile despre text în sine. prin alte texte de-ale tale am mai trecut \"de-a lungul vremii\", dar pur și simplu m-am oprit doar aici să comentez. :)
ps:it\'s just me saying it\'s wrong :)

interesant textul în anumite imagini, bianca, deși motivul captivității in oneself sau în altcineva (fie un altcineva real, fie o creație, o proiecție a eu-lui), al autoconștiinței e unul dintre cele mai exploatate (totuși, and this is quite funny, mi se pare că s-a înțeles cam greu intenția ta, oricum conceptul de „autor” și mai ales „trăirile” sale capătă accepțiuni ciudate și uneori profund non-literare aici pe site, but i can say i got used to that). revin la text și am să subliniez construcțiile pe care le găsesc reușite „masă îngustată”(deși ar fi sunat mai bine dacă în loc să fie îngustată de vreme ai fi pus o altă expresie cu același sens, așa riscă să devină oarecum too sentimental), „îmi privesc ieșirile în ochi, beau în continuare verde singură ceai”, fragmentul cu pseudo-încălțarea ca să spun așa, confuziile realitate-reprezentare, plus vinul din final...ca imagini pe care nu le agreez, aș zice de gustul acela bleu-amărui sau de mângâierea parfumului, cu sugestii de „suav” cam desuete și un aer de sinestezie deja clișeizat, încearcă să eviți astfel de formule care apropie textul de o poetizare facilă, în anumite sensuri chiar ar fi fost mai bine să faci o poezie din scheletul acestui text.
not bad at all anyway.
cu drag,
in-the-wrong-crowd

faină continuitatea între \"walking round\"-\"rotitor\"-\"roată\" (de rezervă, ca ultimă soluție), tot formând cercuri textul tău pare să șteargă demarcația între adevărat și fals, între real și”Unreal (City, ca să rămân și eu în \"the waste land\"), menții foarte bine atmosfera de „curgere” ca și la eliot-deși nu te gândi că te compar cu el și în alte sensuri, și de asemenea are un aspect de scenă tot textul, scena unei săli de teatru în care publicul („l’inconscient, c’est le social”) și-a părăsit locurile pentru a năvăli în jurul unicului actor care își trăiește incoerența “I fought against the bottle but I had to do it drunk”, beție care separă, închide („se-nchide și portiera această mașină pleacă mai departe”)și în același timp furnizează un „spectacol” în care însă nu se oferă decât un fel de nălucă a subiectului („forma pe care scump la vedere n-ai arătat-o tuturor oamenilor”)
are ceva care-mi amintește de „povestea unui gât de sticlă” de andersen, numai că în timp ce acolo absurdul provenea din călătoria pe care actorul principal (sticla) o face neobservat printr-o mulțime de oameni între care sunt uneori tot felul de conexiuni neprevăzute, la tine sticla e cumva depozitar indirect al amintirii, al visului („privesc uimit pe gaura sticlei gâlgâind banalul vis în capul rotitor al lucrurilor”), element esențial al unui tip de trăire care se revendică din ireal și se prelungește (not so) straight on the highway.
mi se pare că paragraful al treilea introduce un soi de proză nu foarte potrivită aici, cu semnul exclamării&alte accesorii, eu cred că textul era suficient de clar și fără fragmentul ăsta. în plus, titlul nu sună tocmai grozav pentru că ai alăturat „capul” și „rotitor”, l și r pronunțate unul după altul nu dau ceva tocmai clar, mă refer doar la sonoritate, în sine ideea titlului e foarte bună.
m-a distrat că la final ai tastat „noimebrie”, asta mă face să citesc „în poala fără noimă a unei femei”. oricum sfârșitul introduce ceva în plus cu luminile acelea stingându-se tot ca pe o scenă where the show is finally done.
a, și ceva din “dazed and confused” spinning, whirling around...
nu-mi face mare plăcere să scriu toate astea tocmai aici în șirul ăsta de comentarii, but somehow mi-ar fi fost mai dificil în alt context. mă bucur că scrii.
me in the wrong crowd.

ioana, calitatea principală a acestui text al tău e concizia cu care surprinzi o falsă transcendență, una în sine vidă, însă umplută cu iluzii consistente doar datorită obscenității. mi-a plăcut foarte mult finalul deși \"tabla ruginită a trădării\" sună puțin încărcat, nici mie nu-mi place să fac sugestii băgăcioase într-un text însă eu aș fi spus \"am mușcat din trădare ca dintr-o tablă ruginită\". plânsul acela interior la care te referi sună interesant și autentic însă prezența iubitului în text mi se pare puțin \"fabricată\" special ca să se strecoare ideea aceasta. all in all, nu m-am putut abține să nu-mi placă încă un pre_text de-ale tale...
cu drag, roxana

un poem care condenseaza foarte bine delimitarea între fixitate si libertate de mișcare, între origini și desprinderi, imposibilități și deschideri \"atunci când nu ne vede nimeni\".
minunat \"rădăcinile sînt cele mai ucigătoare amintiri/
te urmăresc pînă și în mormînt\".

nu m-am întâlnit de mult timp cu un text atât de frust, de organic, mă bucur când observ o fericită deviere de la traiectoria determinată fie de diafaninefabil, fie de umor facil a celor mai multe texte pe care le-am citit pe aici lately. asta era un fel de paranteză, și acum mă întorc foarte încântată în textul celor două identități pe alocuri sudate (prin „pulsul comun, orgasmic”), să-l parcurg de la începutul abrupt, prin imaginea aceea a bujorului gigantic care crește în inimă, asta mi-a amintit de boris vian, în „spuma zilelor” (nufărul care creștea în plămânii unui personaj de acolo), prin „educația” care a inculcat sutiene gălăgioase ca un cântec fals în locul sentimentelor, făcând cunoștință cu târfa care plânge pe umărul cuiva (eu o asemăn cu nancy din „seems so long ago” a lui leonard cohen), prin simplitatea acelui om care avea „o inimă, un bujor, o foaie verde, un dor”, prin scopul atât de precis al femeii („de pus între picioarele tale”), până la finalul cu acea definiție a femeii de hârtie, femeia care a devenit text, și tot așa indiferent că e miercuri sau nu.
aș mai spune și altele, însă întâmplător mă grăbesc către o stație de tramvai...:)

am citit, am recitit și m-am gândit să plec de la supoziția că textul poate fi interpretat în cheia pe care chiar tu o furnizai într-un comentariu foarte recent, te refereai acolo la multiplele valențe ale x-urilor, desigur cu diferența că în timp ce acolo vorbeai despre o ană zidită, în textul tău cred că feminitatea încearcă să devină o esență liberă (prin însăși poziția x-urilor, firstly), la fel ca iubita lui vronski în tentativa ei de a se elibera de constrângerile sociale; e o feminitate-primăvară, într-o plimbare aproape cathartică (prin arderea crucilor de pe buze) în care personajele aproape se confundă cu peisajul, acesta devenind mai mult un semnificant al propriei lor interiorități, e aici un fel de consonanță cu planul vegetalului. totuși, cadrul opune și o anumită rezistență („verdele nu ceda”, „mă loveau, mă feream”, „nu reușeam să opresc risipirea umbrelor prin altă lume”). „prinși încă-n lese” , imagine urmată de aceea a arderii crucilor, marchează o încercare de depășire dialectică a unui stadiu prezent.
mi-a plăcut foarte mult „cerul era doar o reclamație/ ruptă în fâșii de un Dumnezeu postum”, felicitări pentru imaginea asta.