pablito și juanitta

Ba eu am o linie in buzunar ca sunt inginer:-) De murit, murim toti, dar macar vine sindicatul cu doi bujori. Tocmai cand ma dezamagise Hose, vaz ca apare din nou la Juanitta in glastra, putin galben la muschi, dar altfel inspirat. In ciuda italicelor nu prea stiu unde se termina el si unde incepe ea. Relitatile lor sunt cam foarte bine intrepatrunse... daca eram barbat, as fi vrut si eu o tarfa care sa-mi planga în fiecare miercuri pe umăr în stația de tramvai, sa cred ca e mea, numai a mea, chiar si pe durata unui cantec fals:)

Tare interesant acest joc in travesti. Am si zambit la unele faze, dupa care mi-am amintit ca cineva zicea ca viata e o c***a, asa ca, de ce nu miercuri, si de ce nu in statia de tramvai? Reusita colaborarea, desi nu as putea sa pariez care sunt versurile fiecaruia; probabil ca asta a fost si intentia autorilor. In orice caz, am retinut imaginile: \"te târau spre imaginația mea străbătându-ți vaginul roșu ca un bujor\", \"când mi-am amintit că în fiecare miercuri ai un alt chip\", \"am un sutien în loc de sentimente\",
\"sunt femeie de pus între picioarele tale iar dacă nu
să faci din mine o parabolă de sânge de lemn și de sare\"(geniala). \'amalgamul\' respectiv este discutabil, dupa parerea mea, nu indiscutabil.
1000 de lei grei? Nu e cam mult pentru o partida saptamanala? :) A,da! Am si o intrebare! Ce e cu versurile alea de muzica populara ieftina? Subliniaza vulgaritatea si periferia unor actori fara de voie in statia de tramvai?
Cu drag, amandurora,

nu m-am întâlnit de mult timp cu un text atât de frust, de organic, mă bucur când observ o fericită deviere de la traiectoria determinată fie de diafaninefabil, fie de umor facil a celor mai multe texte pe care le-am citit pe aici lately. asta era un fel de paranteză, și acum mă întorc foarte încântată în textul celor două identități pe alocuri sudate (prin „pulsul comun, orgasmic”), să-l parcurg de la începutul abrupt, prin imaginea aceea a bujorului gigantic care crește în inimă, asta mi-a amintit de boris vian, în „spuma zilelor” (nufărul care creștea în plămânii unui personaj de acolo), prin „educația” care a inculcat sutiene gălăgioase ca un cântec fals în locul sentimentelor, făcând cunoștință cu târfa care plânge pe umărul cuiva (eu o asemăn cu nancy din „seems so long ago” a lui leonard cohen), prin simplitatea acelui om care avea „o inimă, un bujor, o foaie verde, un dor”, prin scopul atât de precis al femeii („de pus între picioarele tale”), până la finalul cu acea definiție a femeii de hârtie, femeia care a devenit text, și tot așa indiferent că e miercuri sau nu.
aș mai spune și altele, însă întâmplător mă grăbesc către o stație de tramvai...:)

în primul rând vreau să precizez că acest text a pornit de la o mică polemică dintre mine și hose, în legătură cu percepția poeziei din punctele de vedere ale generațiilor diferite care suntem... eu susțineam că maturitatea aduce un soi de toleranță și acceptare a varietății, pe care nu cred că am avut-o la frumoasa vârstă a adolescenței. de aici până la aduce în discuție maneaua a fost un pas. deci, se dă o manea, dar putem să vedem mai departe de ea...l-am provocat; eu am scris pablito, el juanitta...și a ieșit asta. Vă spun aceste lucruri ca să înțelegeți și voi unde dai și unde crapă. a fost un joc. noi ne-am simțit bine. sper că și voi ați simțit același lucru citind.
vă mulțumesc de trecere.
cu drag,
ioana.

p.s. roxana, e și boris vian aici...:) m-ai prins.