Cînd doarme-n suflet și tăcerea
iar inima-ți iubește straniu
închizi în tine mîngîierea
și-atingi - în gînd - cu ea, un... craniu!
Și-atunci un Shakespeare îți șoptește:
Frumos e gîndul
În vălul unei primăveri
nu poți ghici
decât verdele nou
al frunzelor ruginite
odată
într-un alt anotimp
al nostru
Fiecare clipă își are
înflorirea ei înțeleaptă
Numai noi, oamenii,
ne avem
Cînd te înalți prea sus
cerul este tot deasupra ta
Încerci să zbori, să visezi,
să ningi, să picuri, să adii,
să fii mai presus de
lungimea umbrei tale!
Dar soarele nu este pe cer
să-ți
Când plouă pe grămada
de pământ ars
m-așez pe-o bucată de bolovan
negricios, să mă plouă și pe mine
Acolo stau și aștept,
ploaia îmi dă rădăcini,
din cînd în cînd îmi cad
frunzele
dar
Să scriu despre iubire?
Să scriu despre blestem?
Să scriu că fericirea
e tot ce mai avem?
Sau poate doar în gînd
să-mi scriu durerea mea
și golul de iubire strigînd
o teamă din gluma -
Un zîmbet mort
și-o zăpadă de fluturi curajoși
se ard pe lumina de lampă: sunt eu;
gîndul miroase a lacrimi
și - totuși - în raze
mă risipesc să alint
coaja verde a nucilor
Întind mîna,
Mi s-a epuizat tăcerea de atîtea cuvinte,
mă nasc de după gînduri
și tot merg înainte
de Hristos și de vînturi
ce doboară
-de pe cruce-, încet, o ocară...
Atunci era noastră era
nu mai
Nu-ntreba de ce
mă văd prin tine
și nu-mi spune
că un spin îmi face loc
în ochii tăi.
Oferă-mi o floare...
când trec efemer
prin grădina ta
de mâini gânditoare
și taci
și nu mă striga
când
Șoaptele umbrei mele...
le văd pe buzele
frunzelor
de pe orizontul ruginit
de glasuri
le simt în fiecare
adiere a algelor
zbătându-se la
marginea scoicii
le aud pe dosul
palmei
mângâind
Se plimbă ceața
cu pași domoli
săpând în umezeală
și crengi cad pe noi
cu migală
de desprinderi de viață
Se rup, trosnesc
și țipă
eu stau de le privesc
și fâlfâi o aripă
din ochiul meu
de
Simt o gheață
în mine, parcă-s
o Albă ca zăpada
cineva face experiențe
cu mine...
îmi ține sentimentele
înghețate
să vadă cât durează
Un sicriu de gheață
pe care-l simt
și văd prin
Am să mă plimb
la poalele blocului
să dau târcoale
gândului tău
să-mi crească lumina
pe măsura umbrei pumnilor-
pumnul meu mărit
în pumnul tău
să beau pulsul din vârful
inimii tale
lăsat
Gura lui mă privi cu buze blonde de spaimă. Numai ochii vorbeau întunecându-se sau luminându-se deodată. Îi sorbeam fiecare cuvânt, iar culoarea genelor alcătuia punctuația gramaticii universale.
Sufletul
departe de luciditate și...
gândul
aproape de tristețe
Toamna care există în mine
definitiv, incomparabil și etern!
Poate că vin din roșcatul acela
din răzvrătirea verde,
din
O dată am alergat
spre tine...
brațele-mi deschise
adunau frunze,
atunci am devenit
un copac în plină vară
lăsând frigul iernii
în gândurile trecutului
Doar o adiere suspicioasă
îmi mai
Mă regăsesc
Fiecare tresărire
e a mea, datorită ție
Înfloresc odată cu
răsăritul lunar al
pământului
și adorm cu dimineața
zgomotoasă și caldă
Visez
Acuma știu: eu însămi
sunt o
Dacă m-aș îndrăgosti
de gândul primăverii
petalele de iubire
mi-ar săruta înfloritor obrazul
și ochii privirilor
nisipoase și aride
din când în când
cu raze de lacrimi
penru călătorii
Când soarele apune
spre măguri fumurii
îmi culc ochii
în poala gândului
și calc cu pașii
de azi în trecut
unde iubirile
mi-au lăsat un
semn de vară
E cald, poate
prea cald
pentru frigul
Cum încă zâmbet am
iar lacrimi știu să-mpart
în van
iar pânza verde de pe geam
s-a spânzurat în noapte,
Cum încă știu să merg,
să simt, să mă apropii,
iar gândul scârțâie a lemn
cioplit
eu
Mă cred un glob de sticlă moartă
și-un bulgăre de nea
pe gura grea, lucind, e spartă
o spumă verde de aga.
Un stol de puncte lucitoare
pe brațe-mi stă, lipit ușor
și mâna când ridic în
A căzut bruma pe tâmplele mele
arse de flacăra durerii,
iar buzele tremură luând cu ele
roua dimineții, trezită pe pragul serii.
Mă-nlăcrimez când fruntea
în noapte o lipesc pe raza de
Mi-e iarna grea
de atât omăt ce mi se pune-n
suflet
e frig pe mijlocul de ger
ce sufla încremenire
pe unghiile moi de frunze moarte
lăsate pe mormântul viu
al primăverii
Și fiecare fir de
Apar în căldura
bâzâitului aeresc
și dispar în liniștea
din tine
picurând clepsidric
mișcarea noastră
în \"pas-de-deux\"
Căscăm plictiseala,
aflând-o în lume
cu pași ușori, tiptil,
E greu să atârni de un ciob de
hârtie colorată
când știi că primăvara s-a
strecurat, cuibărindu-se
în spatele tău
chiar dacă marea-ți
trimite-n ajutor briza
te fluturi în mici
bucățele de