Rosca Constantina

Cînd doarme-n suflet și tăcerea iar inima-ți iubește straniu închizi în tine mîngîierea și-atingi - în gînd - cu ea, un... craniu! Și-atunci un Shakespeare îți șoptește: Frumos e gîndul

În vălul unei primăveri nu poți ghici decât verdele nou al frunzelor ruginite odată într-un alt anotimp al nostru Fiecare clipă își are înflorirea ei înțeleaptă Numai noi, oamenii, ne avem

Cînd te înalți prea sus cerul este tot deasupra ta Încerci să zbori, să visezi, să ningi, să picuri, să adii, să fii mai presus de lungimea umbrei tale! Dar soarele nu este pe cer să-ți

Când plouă pe grămada de pământ ars m-așez pe-o bucată de bolovan negricios, să mă plouă și pe mine Acolo stau și aștept, ploaia îmi dă rădăcini, din cînd în cînd îmi cad frunzele dar

Să scriu despre iubire? Să scriu despre blestem? Să scriu că fericirea e tot ce mai avem? Sau poate doar în gînd să-mi scriu durerea mea și golul de iubire strigînd o teamă din gluma -

Un zîmbet mort și-o zăpadă de fluturi curajoși se ard pe lumina de lampă: sunt eu; gîndul miroase a lacrimi și - totuși - în raze mă risipesc să alint coaja verde a nucilor Întind mîna,

Mi s-a epuizat tăcerea de atîtea cuvinte, mă nasc de după gînduri și tot merg înainte de Hristos și de vînturi ce doboară -de pe cruce-, încet, o ocară... Atunci era noastră era nu mai

Nu-ntreba de ce mă văd prin tine și nu-mi spune că un spin îmi face loc în ochii tăi. Oferă-mi o floare... când trec efemer prin grădina ta de mâini gânditoare și taci și nu mă striga când

Șoaptele umbrei mele... le văd pe buzele frunzelor de pe orizontul ruginit de glasuri le simt în fiecare adiere a algelor zbătându-se la marginea scoicii le aud pe dosul palmei mângâind

Se plimbă ceața cu pași domoli săpând în umezeală și crengi cad pe noi cu migală de desprinderi de viață Se rup, trosnesc și țipă eu stau de le privesc și fâlfâi o aripă din ochiul meu de

Simt o gheață în mine, parcă-s o Albă ca zăpada cineva face experiențe cu mine... îmi ține sentimentele înghețate să vadă cât durează Un sicriu de gheață pe care-l simt și văd prin

Am să mă plimb la poalele blocului să dau târcoale gândului tău să-mi crească lumina pe măsura umbrei pumnilor- pumnul meu mărit în pumnul tău să beau pulsul din vârful inimii tale lăsat

Gura lui mă privi cu buze blonde de spaimă. Numai ochii vorbeau întunecându-se sau luminându-se deodată. Îi sorbeam fiecare cuvânt, iar culoarea genelor alcătuia punctuația gramaticii universale.

Sufletul departe de luciditate și... gândul aproape de tristețe Toamna care există în mine definitiv, incomparabil și etern! Poate că vin din roșcatul acela din răzvrătirea verde, din

Mă regăsesc Fiecare tresărire e a mea, datorită ție Înfloresc odată cu răsăritul lunar al pământului și adorm cu dimineața zgomotoasă și caldă Visez Acuma știu: eu însămi sunt o

Dacă m-aș îndrăgosti de gândul primăverii petalele de iubire mi-ar săruta înfloritor obrazul și ochii privirilor nisipoase și aride din când în când cu raze de lacrimi penru călătorii

Când soarele apune spre măguri fumurii îmi culc ochii în poala gândului și calc cu pașii de azi în trecut unde iubirile mi-au lăsat un semn de vară E cald, poate prea cald pentru frigul

Cum încă zâmbet am iar lacrimi știu să-mpart în van iar pânza verde de pe geam s-a spânzurat în noapte, Cum încă știu să merg, să simt, să mă apropii, iar gândul scârțâie a lemn cioplit eu

Mă cred un glob de sticlă moartă și-un bulgăre de nea pe gura grea, lucind, e spartă o spumă verde de aga. Un stol de puncte lucitoare pe brațe-mi stă, lipit ușor și mâna când ridic în

A căzut bruma pe tâmplele mele arse de flacăra durerii, iar buzele tremură luând cu ele roua dimineții, trezită pe pragul serii. Mă-nlăcrimez când fruntea în noapte o lipesc pe raza de

Mi-e iarna grea de atât omăt ce mi se pune-n suflet e frig pe mijlocul de ger ce sufla încremenire pe unghiile moi de frunze moarte lăsate pe mormântul viu al primăverii Și fiecare fir de

Apar în căldura bâzâitului aeresc și dispar în liniștea din tine picurând clepsidric mișcarea noastră în \"pas-de-deux\" Căscăm plictiseala, aflând-o în lume cu pași ușori, tiptil,

E greu să atârni de un ciob de hârtie colorată când știi că primăvara s-a strecurat, cuibărindu-se în spatele tău chiar dacă marea-ți trimite-n ajutor briza te fluturi în mici bucățele de