Buze blonde de spaimă...

Gura lui mă privi cu buze blonde de spaimă. Numai ochii vorbeau întunecându-se sau luminându-se deodată. Îi sorbeam fiecare cuvânt, iar culoarea genelor alcătuia punctuația gramaticii universale. Nu era rugă, nu era teamă, nu era neputință, erau doi ochi care spuneau tăcerii lumina și suferința lor albastră... Mă abăteam adesea din calea lor, dar azi -ca niciodată- i-am privit în singurătatea mea pentru a uita de mine... Părul ciufulit și negru se îngrijea să afirme în bătaia vântului gândurile ochilor, iar eu stam nemișcată, în așteptare...Eram gata să-nțeleg cuvintele scrise de lumina ochilor, pe nisip; pipăiam cu mâna fiecare literă, dar talazul gelos al mării îmi luă mâna sărutându-mi-o galant, iar vălul de noapte spulberă nisipul... Mă-nchin și stele înalț în ochi Vin aproape să murmur valuri pe mâini dogorite de lună în suflet de copac doborât de furtună strâmbat de durere însuflețit de mângâierea ta și mă înec în grumazul țărmului abrupt de lacrimi și ros de aplecarea ta ce mă apasă E greu... și mă afund. Mi-am epuizat cuvintele care alergau după tine. Deja am înțeles ce-nseamnă să ai simțul ridicolului...