Dincolo de zarea albastră
Pe firul apelor neliniștite
Dispare sugrumat de măiastră
Preaputernica cu brațe-mblânzite
Ca o umbră-mi înfrânge cărarea
Târâtă-n frunzișul de valuri
Se-nalță-n
Sufletul
departe de luciditate și...
gîndul
aproape de tristețe
Toamna care există în mine
definitiv, incomparabil și etern!
Poate că vin din roșcatul acela
din răzvrătirea verde,
din
Toamna adună pe cărări
Razele căzute ale soarelui
Le tăvălește-n noroiul ploilor
Și le face una cu pămîntul
Iarna.
E ploaia aruncată-ntr-una pe freastră
Iar norii acoperă ziua, e seară
Tot
Eu sunt o ponteuxină
O floare fără tulpină
Un gînd al talazului verde
Un zâmbet ce nu se mai pierde.
Eu sunt, dar cine mai știe?
Sunt moartă sau - poate - că-s vie...
Dar lumea există prin
Scriu ultimul cuvînt
spre tine
după ce din întregul
care-am fost au rămas
frînturi,
amintiri ce se succed
doborîtoare spre un contemporan
ce mîine poate-mi va zîmbi
Ce faci acum?
Departe cu
Scriu ultimul cuvînt
spre tine
după ce din întregul
care-am fost au rămas
frînturi,
amintiri ce se succed
doborîtoare spre un contemporan
ce mîine poate-mi va zîmbi
Ce faci acum?
Departe cu
Mă cheamă...
aud cum mă strigă...
privesc în întuneric
și mă-mpiedic de ecou...
Mi-e dor...
înălțimile mă strîng
în brațe - cu sălbăticie,
ramuri de copaci muribunzi.
Și totuși simt cum
E juna-mi încîntare
O subnutrită plagă?
Aduce-n alergare
Însîngerarea-mi vagă?
E doar o tristă seară
În care eu simt bine
Că vechea mea chitară
Se-aseamănă cu mine.
Mai are-o coardă
Valuri albe dorm în mine
Și se scutură de scrum
Vîntul bate și-n suspine
Mă adună de pe drum.
Mă plimb aici, dar sunt cu tine
În gîndul meu clar și nebun
Apari ca roua ce revine
Pe floarea
Adu-mi sufletul peste mine
Pînză împotriva ploii
Și mîngîie-mi ochii
Cu privirea-ți blîndă
Am întins adesea gîndul spre
sufletul tău grăbit
Am văzut acolo că e păzit de ziduri
Înalte și
Sub o geană de lumină
înflorește irisul privirii
mute de atâta viață.
Numai florile știu
că fiecare petală se
deschide țipând...
Frumusețea corolei
este strigătul disperat
și ultim al
Adu-mi cu creanga ta de gânduri
Tandrețea, sufletul, iubirea,
Suplețea scrisului pe rânduri
Ce sparg în cer nemărginirea.
Mai pune-mi mâinile pe umeri
Și gura pe urechea-mi dreaptă
Să cred că
O, tu, dragoste păgână
Ce ne-arunci în cap la toți
Numai gândul din țărână
Blânde suflete de morți!
Am crezut ades în tine
Dar din înger faci demon
Iar privirea ta se ține
De un fir de
Motto:
Iubirea cea măreață
Ce-ți face pielea creață
Te ridică și coboară
Ca pe-un maimuțoi, pe sfoară.
Are dinții de vampir
Face trupul cît un fir
Îți retează rațiunea
Și-ți
Iubirea-și caută-n grădină
un loc bun de rădăcină,
își ochește suprafața
și-și îndreaptă spre ea, viața.
Își face, rîzînd, mustața.
Nu are-n gînd o clipă
Ce de semne se-nfiripă
cum arată
Mă simt cu umbră, mai tot timpul
prin Forum eu mă mișc cu greu
cînd mă umbrește-ntr-una lungul
și tristul gînd la Dumnezeu.
Și dragostea mi se umbrește și vorba
are-ntr-una, un greu,
Eu vreau ca să iubesc a doua oară
Nimic să-mi fie sfînt,capriciu sau povară,
Să duc în zorii zilei ceas de vară
Și umerii să-i las să zacă-n glod, afară.
Eu vreau și să iubesc a doua oară
Să
Te aștept de când m-am născut...
De atâta așteptare nici nu mai știu
dacă ai mai venit.
Îți știu doar plecările tale,
golul care-mi rămâne-n suflet
și noaptea care mă-nconjoară... rece.
Nu
De multe ori am pășit urme albe în golurile întunericului, am călcat pur și simplu pe el, sadic, cu înverșunare. Eram undeva pe grinduri de roci albastre aruncate pe plajă. Dacă ziua
Ne retragem în noi
Ca doi zei-n lumină
De-atâta greu suntem goi
Și muncim într-o beznă
Care-aduce-n visare
Suferința molcomă
Ne-amintim și ne doare
O undă - azi - cam sodomă.
Am crezut
Aievea pare totul
în clipa mic-finită
și lungă-nfățișarea
ființei pe pămînt
Eterna existență
e scurta și infima
privire în adînc.
Acum, e totul
e infinitul-lung
uimește-te de tine
de