Rosca Constantina

Dincolo de zarea albastră Pe firul apelor neliniștite Dispare sugrumat de măiastră Preaputernica cu brațe-mblânzite Ca o umbră-mi înfrânge cărarea Târâtă-n frunzișul de valuri Se-nalță-n

Toamna adună pe cărări Razele căzute ale soarelui Le tăvălește-n noroiul ploilor Și le face una cu pămîntul Iarna. E ploaia aruncată-ntr-una pe freastră Iar norii acoperă ziua, e seară Tot

Eu sunt o ponteuxină O floare fără tulpină Un gînd al talazului verde Un zâmbet ce nu se mai pierde. Eu sunt, dar cine mai știe? Sunt moartă sau - poate - că-s vie... Dar lumea există prin

Scriu ultimul cuvînt spre tine după ce din întregul care-am fost au rămas frînturi, amintiri ce se succed doborîtoare spre un contemporan ce mîine poate-mi va zîmbi Ce faci acum? Departe cu

Mă cheamă... aud cum mă strigă... privesc în întuneric și mă-mpiedic de ecou... Mi-e dor... înălțimile mă strîng în brațe - cu sălbăticie, ramuri de copaci muribunzi. Și totuși simt cum

E juna-mi încîntare O subnutrită plagă? Aduce-n alergare Însîngerarea-mi vagă? E doar o tristă seară În care eu simt bine Că vechea mea chitară Se-aseamănă cu mine. Mai are-o coardă

Valuri albe dorm în mine Și se scutură de scrum Vîntul bate și-n suspine Mă adună de pe drum. Mă plimb aici, dar sunt cu tine În gîndul meu clar și nebun Apari ca roua ce revine Pe floarea

Adu-mi sufletul peste mine Pînză împotriva ploii Și mîngîie-mi ochii Cu privirea-ți blîndă Am întins adesea gîndul spre sufletul tău grăbit Am văzut acolo că e păzit de ziduri Înalte și

Sub o geană de lumină înflorește irisul privirii mute de atâta viață. Numai florile știu că fiecare petală se deschide țipând... Frumusețea corolei este strigătul disperat și ultim al

Adu-mi cu creanga ta de gânduri Tandrețea, sufletul, iubirea, Suplețea scrisului pe rânduri Ce sparg în cer nemărginirea. Mai pune-mi mâinile pe umeri Și gura pe urechea-mi dreaptă Să cred că

O, tu, dragoste păgână Ce ne-arunci în cap la toți Numai gândul din țărână Blânde suflete de morți! Am crezut ades în tine Dar din înger faci demon Iar privirea ta se ține De un fir de

Motto: Iubirea cea măreață Ce-ți face pielea creață Te ridică și coboară Ca pe-un maimuțoi, pe sfoară. Are dinții de vampir Face trupul cît un fir Îți retează rațiunea Și-ți

Iubirea-și caută-n grădină un loc bun de rădăcină, își ochește suprafața și-și îndreaptă spre ea, viața. Își face, rîzînd, mustața. Nu are-n gînd o clipă Ce de semne se-nfiripă cum arată

Mă simt cu umbră, mai tot timpul prin Forum eu mă mișc cu greu cînd mă umbrește-ntr-una lungul și tristul gînd la Dumnezeu. Și dragostea mi se umbrește și vorba are-ntr-una, un greu,

Eu vreau ca să iubesc a doua oară Nimic să-mi fie sfînt,capriciu sau povară, Să duc în zorii zilei ceas de vară Și umerii să-i las să zacă-n glod, afară. Eu vreau și să iubesc a doua oară Să

Ploaia moare de-ntristare A ei haină n-o-mbracă; Vara cu a ei căldură Cade-n fund, pe promoroacă. Am găsit un bob de rouă Colo-n suflet, se mai zbate,

Și-a cedat inima-n tine Înmuiată de-o privire Șugubeață rău din fire A rămas, cîntînd, în mine. Ba aprobă tot ce-i zice Geana-mi neagră și clipoasă Ba

Aievea pare totul în clipa mic-finită și lungă-nfățișarea ființei pe pămînt Eterna existență e scurta și infima privire în adînc. Acum, e totul e infinitul-lung uimește-te de tine de