Rosca Constantina

Cînd ne lovim de dragoste, iar cucuiele cresc diavolește-n fruntea noastră deși ne doare, rîdem din toată inima și zîmbim amețiți... Cînd cucuiele ni s-au vindecat, iar șocul nu ne mai

Căram cu mine mii de povești îndesate în suflet, erau ale gîndului că nu mai ești și-mi strecurau un zîmbet... Să caut acum, după sute de ani uitate iubiri, plătite cu bani să vînd

Îmi place să stau noaptea când este liniște să apăs pe clapele de fildeș ale zilelor umbrite de tristețe... Să alunec degetele pe corzile-ntunericului dându-i lumina melodiei, amintirea

Motto: Dincolo de zarea gândului Se-ntinde graiul pământului... Hai, surprinde-mă!... Adu-ți gândurile-n poala mea pe umerii mei, în inima-ți cedată-n locație de gestiune 99 de ani și-o

Dacă ne aud au puterea să tacă, dacă ne văd au curajul să meargă spre infinitul cel nesfârșit de rece... Dacă ne simt înseamnă că le-am dat din căldura noastră, iar ochii lor pot lăcrima din

Sunt un ochi care privește O ureche care aude O gură care tace sau poate nu Numai sufletul are toate aceste griji în cârcă: aude și privește, tace și vorbește. Când gândul tace apăsta și

M-am trezit într-o dimineață, dar dimineața nu se trezise... în mine zorii-și făceau de cap alunecând și dezgolind noaptea de-mbrățișarea-mi caldă; M-am gândit: noaptea este tandră și

E ritmul mării ce-mi bate-n gând Adesea somnul zării l-adorm întrebând Un val albastru și spuma de pe el \'s Daniil Sihastru, iar sarea-i ca un miel? Nisipul plânge dus după

Sunt roza-aceea care moare. Mor în grădini și mor și-n tine, Am fost atît de farmec plină Dar nu mai sunt decît o boare... Am spinii roși de-atîta zbucium Culoarea mi s-a prins de praf Aș

Să-ți sărut gândurile care măsoară rândurile, să fiu un neuron care-ți face-un bon, o-nregistrare pe casă să fie pe masă adevărat ospăț pentru-un șugubăț? Hârtia suportă întreaga

Să fac loc timpului moral în sufletul citit de iele să-mi pice fisa imoral gândindu-mă că-s tot ca ele, abisal! Adaug oboselii cuvinte mute, în mintea sufletului

Sunt zile când mă-ntorc pâș. pâș la mine în gara albă s-aștept un tren ce nu mai vine și-mi aduc aminte - greu - un Dumnezeu. Mă duc s-aleg biletul de cuvinte, dar omul la ghișeu este

În care capăt al lumii se-ntoarce pământul, câte spirite trăiesc prin mine, aici?! Sunt doar eu sau este hărmălaia celor care și-au trimis solii în gândurile mele care se-ntorc la capătul

Căderea iar mă-nconjoară Cu plopi nătângi mă bate gândul Să mai privesc - fugind - afară La praful alb și praful-blândul... Cu zăpușala stau la sfadă Mă-mbrac cu aerul cald-umed Și-aș vrea o

Am rostul meu acum mă duc să pasc în nemurire o rătăcire de haiduc și o cădere-n suflețire... Rămân în viață-acum când scriu, dar moartea parcă-i mai la pândă și are ochiul mort, mai

Pe ciorna sufletului meu e scrisă fila de ocară m-apasă scrisul tot mai greu și-nțeapă tâmpla-mi milenară. Găsesc cu greu cuvinte întregi, adesea moale-mi e gândirea mi-aduc în ciornă puncte

Nu toată lumina lumii s-a oprit la geam să vadă Chipul alb, de spaimă-al lunii Care ninge-n dor, să cadă Pe obrazul nopții, gânduri Peste tâmpla zilei rânduri De nu ai, pe drum, răgazul Să

Iar vine soarele și umbra Alerg pe beznă-amarnic Să strig și să ridic Din gînduri mute umbra Părerea că-s nimic! O umbră-n pragul verii O vietate mică, Un semn al întrebării Supus ades

Marea are culoarea căprioarei din munți e crăpată pe alocuri în rîuri negre și lucioase în valurile ei se aud stele prăjite de dor, din picăturile lor cad straturi picante... întind mîna

Murgind pe poziții de alb copitele calului lăsară urme, Potcoave aduse de dincolo de moarte unde țara amărăciunii e lipită cu miere Acolo caii sunt de aur aluminat sincerități creatoare de

Margini de nimfă sărutau licoarea tulbure și scrîșneau din dinți pentru a ronțăi buzele crăpate de nave, ale mării... Þărmul machiat cu alge clipea din gene lungi de sare pregătindu-și

Am deschis larg romburile suferinței și încrederii depline ale mării mele cercurile undelor m-au încadrat iar tabloul meu a zburat peste monumentele inteligenței umane Acolo, în culori de

Arama fețelor de grîu nu a izbit în iarna bobului ce plesnea înfrigurat în anotimpul unui murg păscînd neînțeles frunza mitului cu ochi căprui... în munți se năștea stînca necuprinselor