Cînd ne lovim de dragoste,
iar cucuiele cresc diavolește-n fruntea noastră
deși ne doare,
rîdem din toată inima și zîmbim
amețiți...
Cînd cucuiele ni s-au vindecat,
iar șocul nu ne mai
Căram cu mine mii de povești
îndesate în suflet,
erau ale gîndului că nu mai ești
și-mi strecurau un zîmbet...
Să caut acum, după sute de ani
uitate iubiri, plătite cu bani
să vînd
Îmi place să stau noaptea
când este liniște
să apăs pe clapele de fildeș
ale zilelor
umbrite de tristețe...
Să alunec degetele pe corzile-ntunericului
dându-i lumina melodiei,
amintirea
Motto: Dincolo de zarea gândului
Se-ntinde graiul pământului...
Hai, surprinde-mă!...
Adu-ți gândurile-n poala mea
pe umerii mei, în inima-ți
cedată-n locație de gestiune
99 de ani și-o
Văd cu ochii
tot ochiul mării
tremurând
nisipuri galbene
ce se deșiră-n irisuri
pe globul ocular al Terrei
- foșnește priviri
melancolice
spre un ochi de stea
scăpat
în țesătura deasă a
Dacă ne aud
au puterea să tacă,
dacă ne văd
au curajul să meargă
spre infinitul cel nesfârșit de rece...
Dacă ne simt
înseamnă că le-am dat din căldura noastră,
iar ochii lor pot lăcrima din
Sunt un ochi care privește
O ureche care aude
O gură care tace
sau poate nu
Numai sufletul are
toate aceste griji în cârcă:
aude și privește,
tace și vorbește.
Când gândul tace apăsta
și
M-am trezit într-o dimineață,
dar dimineața nu se trezise...
în mine
zorii-și făceau de cap
alunecând și dezgolind
noaptea de-mbrățișarea-mi
caldă;
M-am gândit:
noaptea este tandră și
E ritmul mării ce-mi bate-n gând
Adesea somnul zării l-adorm întrebând
Un val albastru și spuma de pe el
\'s Daniil Sihastru, iar sarea-i ca un miel?
Nisipul plânge dus după
Sunt roza-aceea care moare.
Mor în grădini și mor și-n tine,
Am fost atît de farmec plină
Dar nu mai sunt decît o boare...
Am spinii roși de-atîta zbucium
Culoarea mi s-a prins de praf
Aș
Să-ți sărut gândurile
care măsoară rândurile,
să fiu un neuron
care-ți face-un bon,
o-nregistrare pe casă
să fie pe masă
adevărat ospăț
pentru-un șugubăț?
Hârtia suportă
întreaga
Să fac loc timpului moral
în sufletul citit de iele
să-mi pice fisa imoral
gândindu-mă că-s tot ca ele,
abisal!
Adaug oboselii cuvinte mute,
în mintea sufletului
Sunt zile când mă-ntorc pâș. pâș
la mine
în gara albă s-aștept un tren
ce nu mai vine
și-mi aduc aminte - greu -
un Dumnezeu.
Mă duc s-aleg biletul
de cuvinte,
dar omul la ghișeu
este
În care capăt al lumii
se-ntoarce pământul,
câte spirite trăiesc prin
mine, aici?!
Sunt doar eu
sau este hărmălaia
celor care și-au trimis
solii
în gândurile mele
care se-ntorc la capătul
Căderea iar mă-nconjoară
Cu plopi nătângi mă bate gândul
Să mai privesc - fugind - afară
La praful alb și praful-blândul...
Cu zăpușala stau la sfadă
Mă-mbrac cu aerul cald-umed
Și-aș vrea o
Am rostul meu acum
mă duc să pasc
în nemurire
o rătăcire de haiduc
și o cădere-n suflețire...
Rămân în viață-acum
când scriu,
dar moartea parcă-i mai
la pândă
și are ochiul mort, mai
Pe ciorna sufletului meu
e scrisă fila de ocară
m-apasă scrisul tot mai greu
și-nțeapă tâmpla-mi milenară.
Găsesc cu greu cuvinte întregi,
adesea moale-mi e gândirea
mi-aduc în ciornă puncte
Nu toată lumina lumii
s-a oprit la geam să vadă
Chipul alb, de spaimă-al lunii
Care ninge-n dor, să cadă
Pe obrazul nopții, gânduri
Peste tâmpla zilei rânduri
De nu ai, pe drum, răgazul
Să
Iar vine soarele și umbra
Alerg pe beznă-amarnic
Să strig și să ridic
Din gînduri mute umbra
Părerea că-s nimic!
O umbră-n pragul verii
O vietate mică,
Un semn al întrebării
Supus ades
Marea are culoarea
căprioarei din munți
e crăpată pe alocuri
în rîuri negre și lucioase
în valurile ei se aud
stele prăjite de dor,
din picăturile lor cad
straturi picante...
întind mîna
Murgind pe poziții de alb
copitele calului lăsară urme,
Potcoave aduse de dincolo de moarte
unde țara amărăciunii e lipită cu miere
Acolo caii sunt de aur aluminat
sincerități creatoare de
Margini de nimfă
sărutau licoarea tulbure
și scrîșneau din dinți
pentru a ronțăi buzele crăpate
de nave, ale mării...
Þărmul machiat cu alge
clipea din gene lungi de sare
pregătindu-și
Am deschis larg romburile
suferinței și încrederii depline
ale mării mele
cercurile undelor m-au încadrat
iar tabloul meu a zburat
peste monumentele inteligenței umane
Acolo, în culori de
Arama fețelor de grîu
nu a izbit în iarna bobului
ce plesnea înfrigurat
în anotimpul unui murg
păscînd neînțeles frunza
mitului cu ochi căprui...
în munți se năștea stînca
necuprinselor