Nimic nu este așa...

Îmi place să stau noaptea când este liniște să apăs pe clapele de fildeș ale zilelor umbrite de tristețe... Să alunec degetele pe corzile-ntunericului dându-i lumina melodiei, amintirea sufletului care-a fost și nu mai e, dus cu fiecare clipă călcată-n picioare... M-am scuturat ca de friguri dându-mi seama cu câtă nepăsare mă sinucid și asist la propria-mi agonie - sarcastică... Ce bine că-i liniște; mă voi obișnui așa - să fiu întâi surdă doar degetele să mângâie - citindu-mi gândurile - coala albă-n alunecarea lor timpurie... în abis...