Romulus Câmpan Maramureșanu

*reîntoarcere

regret că sunteți amar, căutând clar, motive să vă răzbunați într-un mod jalnic pentru intervențiile mele precedente, aspre.

Este a doua oară concomitent, când veniți, scrieți banalități, adevăratul motiv însă, fiind lăsarea părerii d-voastră despre ”scârțâitul ritmului”.
V-am explicat anterior, în mod colegial, rostul voit al acestor discrepanțe; ne-voind să repet ceea ce nu vreți să înțelegeți, închei aici acest efort inutil. Vedeți, veninul d-voastră nu poate înțelege pelinul versurilor mele.

Poemul, scris fără nici un fel de ”umor”, este doar transcrierea durerii unui suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu, sperând totuși că acest/acel Dumnezeu, nu l-a zvârlit însă, încă, unei pierzanii fără reântoarcere.

Am ajuns la vârsta experienței de unde nu mă mai deranjează aceste șicane infantile, părându-mi însă rău, că nu doriți să creșteți, să vă maturați nici dpdv literar, nici uman.

Fiți oricând binevenit la subsolul creațiilor mele, dorindu-vă din inimă să nu rămâneți doar o notă de subsol al universului poetic.

rc-m

ritmul nu scârție.
tot ce-ați citit e intențional. Eminescu și Păunescu sunt tot atât de vinovați de aceste ”scârțâieli”, precum subsemnatul. Amalgamarea etosului și stilului celor doi în propriu-mi poem, au făcut necesare sacrificii care-mi sunt caracteristice.
Ca și-ntotdeauna, trebuie să subliniez că matematica unei poezii va rămâne peren secundă fluxului liric intenționat de autor.

Vă mulțumesc mult pentru semn și aprecieri.

rc-m

M-am zbătut mult până acum, să amendez numele meu de autor, în Romulus Câmpan-Maramureșanu. Citind însă apelativul din comentariul Domnului Pașa, am simțit cum piatra pe care o căutam să-mi planeze caldarâmul artistic, și-a luat locul menit. Vă mulțumesc cu cel mai adânc respect Domnule George Pașa, pentru moșirea unei renașteri pe care mi-o doream tare demult.

Drag Domnule Geana, v-aș ruga cu mult respect, să oficializați acest moment, adăugând cratima, unind omul de glia-i strămoșească, numelui meu de autor.

Cu mulțumiri sincere amândurora,

Romulus Câmpan-Maramureșanu (m-au trecut fiorii scriind),

rc-m

nu știți cu câtă bucurie v-am citit rândurile.

M-ar roade viermii rușinii dacă n-aș admite că m-am gândit ȘI la dumneavoastră când am amintit pasajul în instanță. L-am scris însă cu drag ș-un pic de sarcasm colegial. Sper din suflet să nu rămâneți dezamăgit, e ultimul lucru pe care mi l-aș dori.

Prezența Domniei Voastre mă îmbucură (ca și de fapt în tot trecutul de până acum) și onorează. Sunteți o pană și voce unic(ă)/(e), o prezență literară de nepierdut.

rcm

niciodată tardiv, trecutul pentru mine va fi întotdeauna piedestalul prezentului.

Varianta ”evanescent”, tentantă estetului din mine, ar înfrumuseța întregul, fără dubiu, însă, ar emascula întocmai revolta prometeică a strofei.

Mulțumesc de idee, va deveni încorporată întru-n poem din viitorul apropiat, rugând îngeru-ți să nu mă ocolească atunci.

rcm

amu, dau-a Domnul ca tăți să profite num-așe de mine :-)

Întrebare: îi voie să-m zîc poieziile (care cuget io că-s ochei ș-așe), cântând domol la ghitară în fundal?
Că-s și folchist, mai bine zîs am fost.
Șî dacă voiești, poci înregistra poiezia ”Viteazului Pintia, visare...” cu o întroducere muzicală a subtitlului, cântatâ în grai Moroșenesc, cu noduri, șî spusă tăt în graiu nost de Maramu. Ș-apoi oi înregistra ș-o versiune în grai orășenesc, să nu cumva să-i apuce durerile de facere pă profesori.

No, ce zîci?

rcm

respect deciziile luate, raliindu-mă speranțelor.

rcm

că între ”nu sunt bucuros” și ”sunt rușinat îndeajuns să (mă) schimb”, rămâne mult prea mult loc pentru ”apa trece, bolovanii rămân, ce-ar fi să-i țin?” ...

Părerea mea?
Ocaua ar trebui să rămână oca.
Nu de alta, dar timpul pierdut la abuzul bunei voințe și toleranței, este luat de la mesele celor mulți, care cu bucurie ar vedea la mesele lor singuratice poate, pe cei trași în maelstromurile dibace ale celor (slavă Domnului, din ce în ce mai) puțini.

rcm

Tocmai asta-i problema; oferta unei întotdeauna ”următoare”, abateri, auto-perpetuarea unui cerc vicios.
De-aici ”problema”, ca și în cazul precedent al ”fwtului frumos”, devine pasată la nesfârșit, în jumătatea de teren a ofertantului.

rcm

Regret că nu pot acorda ceva dedesubt de Zero.
Impertinența d-voastră, amintită în observațiile D-lor Caragea și Geana, iertată de extrem de mult prea multe ori, este depășită (ca și) în acest caz, doar de inutila măcelărire a Limbii Române(ști), amintită concis de Editor.
N-am să vă întreb ”de ce”, pentru că orice răspuns ar deveni tautologic.

Chiar dacă nimic altceva, măcar nemeritata și abuzata toleranță a colegiului editorial, ar trebui să vă stârnească vreo fărâmă de rușine.

Regret că nu mi-a rămas altă alternativă, decât acest limbaj caustic.

rcm

Am adăugat o imagine sfântă din filmul Pintea, momentul în care a sări în prăpastia sânului de pământ Românesc, devine opțiunea apoteotică a etosului unei iubiri de glie, mai scumpă decât toate ciolanele rupte-ntr-un trup din care sufletul neamului nu vrea să se-ndepărteze învins.

Mulțumesc din acest suflet comun, pentru apreciere.

rcm

Cu mulțumiri sincere, sunt deosebit de onorat.
Tocmai când mă temeam să fi căzut în transparență...

Am să fac tot posibilul, având ceva experiență radio/tv mâncată de moliile anilor, dar m-oi tăvăli-n ceva lavandă chiar acum înflorind, să mă primenesc cât pot peste weekend și trimit ASAP.

rcm

Vă mulțumesc în modul cel mai sincer pentru răspunsul locum tenens.

În ceasul scrierii mesajului pentru domnul Ancuța, n-am fost, și așa e bine și corect, la cunoștință cu toate detaliile de nivel editorial.
Mi-am scris doar gândurile, amintindu-mi de propriile zbateri, pe care nici acum nu pot să le numesc din păcate, trecute, sperând până în ultimul ceas, că așa cum ne-a rămas de la Ap. Pavel, ”ultima care rămâne, este speranța”. Viața însă, confirmă fără drept de apel, că de mai multe ori decât am vrea, speranța poate deveni, doar trist memento.

Doresc să vă asigur, că în lumina răspunsului domniei tale, rămân ca și pâna acum, 100% de partea colegiului editorial, a dumneavostră în primul rând ca și cârmaci al acestuia, văzând și înțelegând eforturile făcute până acum, poate prea multe, pentru a redresa această situație creată în întregime de d-l Ancuța.
Alternativele oferite dar refuzate până acum, în speranța redresării și deciziile consecvente, reinstituie pentru acest sanctuar literar, etosul și idealurile nobile care îi stau la bază, din ziua în care a fost lansat.

Aveți suportul meu, de neclintit.

rcm

Domnule Leonard,

v-am văzut din întâmplare textul la Atelier, și l-am citit, ca de obicei, când vă văd textele.
L-am citit, recitit, re-recitit, căutând elusivul ”de ce”, negăsindu-l.

Regret sincer că singur v-ați transpus în această tevatură.
Sunteți talentat, dar talentul este doar o unealtă de supus intelectului (s)electiv. Încercările dumneavoastră deja tragicomice de a muta hotarul dintre artă și pornografie în favoarea a ceea ce d-voastră cu disperare doriți să fie redefinit ca ”eroticism”, sunt patetice.
Să vă descriu situația: există linii de demarcare clare între pustiul deșertului și pajiștile apărate uneori cu eroism de cei care locuiesc în asemenea regiuni.
Veniți dumneavoastră, încercând repetat să trageți o nouă linie de demarcare, neesențial dacă doar un metru, sau un kilometru, așteptând de la cei ce trăiesc și înfloresc în acele zone, să rămână pasivi, acceptanți.
Problema este însă, domnule Ancuța, că vânturile care bântuie aceste pustiuri, din timpuri imemoriale nu fac nimic altceva, decât să mute goliciunea singurătății de iad a deșertelor, întotdeauna, și numai înspre înghițirea și acapararea a fiecărui centimetru cedat voit, sau din neatenție, transformându-le după chipul și infățișarea dezolată a Pustiului.
Nu știu, dar regret din suflet domiciliul dumneavoastră intelectual și creativ, care pare în acest moment să se fi obișnuit cu singurătatea firelor de nisip, obișnuință în care doriți se pare, să ne cooptați și pe noi, cei care privim cu durere de pe dealurile noastre cu meri și pruni înfloriți, cum vânturile pustiului domniei voastre suflă fără zăgaz ”sfârcurile biserici” de pe dunele dumneavoastră monotone, pe care ca un Sisif parafrazat, încercați în zadar să le reclădiți pentru o posteritate care există numai sub civilizațiile deja îngropate sub aceste deșerturi.
Puteți aștepta până-n neant să putem sta împreună cu dumeavoastră într-o sală de concerte, așteptând cu nerăbdare prima notă a unui concert în interpretarea vreunui fal(n)ic pianist.
Nici nu-ncerc să-mi imaginez un chitarist classic, performând un glissando peste cele șase strune, cu mădularul despre care credeți că poate înlocui degetul...

V-am scris din respect; un respect pe care creativitatea dumneavoastră debordantă l-a meritat din plin pentru poeziile pe care le-ați scris, în vremurile în care din vreo cârciumioară de la vreo șosea umbrită de viță și castani de pe dealurile unde-ați locuit odonioară, ne scriați uneori în sânge și lacrimi, poezii.

Dar v-ați mutat se pare, și de acolo numai pustiul mai trimite uneori fire de nisip acoperind încet scaunul rămas gol sub acel castan.

Încercăm din răsputeri să vă revedem, aici, în locul pe care odată l-am numit împreună, acasă.

rcm

cu mulțumiri de inimă și suflet.

rcm

Claudiule drag,

Primele citiri și comentariul, au reflectat tot ce-am ”văzut”, ghidat de muzicalitatea pe care o percep, fără voie.
Rar, aprope niciodată nu-mi exprim aceste ”viziuni”, fără ca dirijoru-mi lăuntric să fi fost capabil să simtă întreaga partitură.
La fel de rar se întâmplă ca acest ”dirijor” al meu, să se întâlnească la masa tăcută pentru cei mai mulți, a muzelor, cu dirijorul lăuntric al autorului. Aflu, ca și-acum, de toate acestea, doar atunci când dirijorul autorului îi dezvăluie aceste taine lui, autorului, în acest caz, domnia ta.

Recitirea a devenit fluentă, clarificând că într-adevăr, a fost tocmai pasajul pomenit, ancora, sau balastul ante-menționat.
O altă ”lume” s-a dezvăluit prin fluență, o pictură vie a podurilor dintre generații, unde tați rămân nemuritori, unde scuipatul la distanță își pierde banalitatea, unde zilele ca picături de robinete scârțâinde se leagă de zgomotul muștei devenit oracol al vocilor pe care sufletul refuză să le lase prinse de capcana spleenului monden. Periuța de dinți a devenit act de purificare, iar scuipatul final, exercițiu obligatoriu de perenizare a memoriilor.
Și din nou, cazematele cu amintiri de războaie care se zbat să revină în istoria clipei, devin iar, răpuse de rădăcinile molidului de verde etern, crescut din sângele de neuitat al celor care ne-au învățat a scuipa în ochii a tot ceea ce nu trebuie să se repete.

Aprecierea celestă, a devenit acum, obligatorie.

Citit și recitit cu drag, rămân pe metereze să te mai citesc.

rcm

Am rămas oarecum în așteptarea mai multului după preambulul foarte reușit, încheiat în fatalitatea parcă, a mâinilor atârnate.
Apoi a venit musca, și căutarea-găsire puțin tehnicizată însă, a contrastului lumină - sunet. De aici însă, țeava, picăturile dorite ca umplând camere, betonul, relatările (chiar dacă oferind o adâncime existențială) de la știri, amintirile prea puținului lăsat nouă încercând să ne apărăm viețile, devin balast, salvat doar de imageria rădăcinilor de molid pictând miezurile de adevăr din adâncuri.
Finalul, poate banalizat de Hans, revine cu implacabila lehamite a vieților proprii, la care rămânem to mai des, plictisiți spectatori.
O lectură interesantă, ca un spetacol al unei tentative de înfrânare a tempus fugit.
Umilă părere doar, poate elevarea amplitudinilor prin condensarea secvențelor, ar primeni întregul.

Cu respect,

rcm

A meritat din nou să trăiesc încă o zi.

Ați înțeles perfect întregul poem.
Iertare pentru pasajul rece, voit aspru și nemilos, din creionul unui David care-a obosit așteptând în zadar căldura dumnezeiască, înlocuită la bătrânețile care-i ajung până și pe psalmiști, de trupuri de străine fecioare (în cazul meu ne-regal, ramân la ciorapi de lână și botoșei, chiat dacă termometrul meu arată azi 24 C). Ironic, cel ce-ți scrie, trăiește-n amărăciunea agnostică a preoților/pastorilor răspopiți, cu singura consolare că asemenea domniei tale, focul credinței încă mai arde dincolo de lumânările de-aducere aminte.
Mai caut, drag Ionuț, sperând că cineva mai ține uși deschise nu numai pentru Toma, dar și pentru mine.

Cu mulțămiri calde pentru cuvintele alese,

rcm

Rămân cu mama domniei voastre în gând.
Motivul devine ceva mai clar din poezia pe care tocmai am postat-o, înainte să vă citesc elogiul rugă.
Și cât de complicat devine etosul comun, tocmai azi, când la miez de noapte, ar fi fost ziua naștere și a mamei mele, plecată înstrăinată de noi, feciorii ei căutând și azi răspunsuri refuzate de cer.

Poemul domniei voastre, în special acel abur de taină în care ați împăturat-o pe cel mai frumos raft din biblioteca inimii dumneavoastră, și finalul-bănuț pus de fiecare dată a calendarelor noastre din pereții scorojiți ai caselor inimi,ca un avans peren al speranțelor de dincolo de Styx, mi-a reaprins speranța că lacrimile rugi de fiecare aniversare, sunt ascultate.

Aprind și eu o lumânare firavă, din ceara dorului, memoriei mamelor noastre.

rcm