Romita Malina Constantin

port haine ca să induc în eroare adun, înmulțesc sau destram un strat peste alte straturi bat din picioare când sună poștașul la ușă și deschei doi nasturi când îți cresc copaci în

și dacă s-ar deschide dintr-odată văzul meu cu fața spre netezirea pământului și dacă s-ar deschide nenumăratele aripi din acele colțuri sfărâmate cât de mândre ar fi oasele și ce gust ar

așa arată sfârșitul ca niște stele descărnate mi-am zis după patru nopți ferestrele mele s-au aburit eu am devenit neagră trecătorii ți-au smuls hainele iar tu auzi întregul sistem

am crezut că prima oră a nopții venită după o execuție e ca o intersecție neluminată ca o posedare fără șanse de exorcizare un ciulin de care îți lipești obrazul o otravă dublu distilată

sunt născută dintr-o ucidere întâi spaima mi-a lărgit porii cât să încapă pâinea înmuiată în vin apoi ceva fluid mi-a dizolvat măștile de carnaval a spart clepsidra plină de vicii și a stins

deși taci prefăcându-te că păstrezi îngerii plutind peste soare eu te gândesc și îmi fac nopțile înmiresmate fluturând zările măsurând și contemplând hotarele... ca o metaforă taci

trupul meu știe cuvinte de dragoste care cresc oarbe mi-ai spus să îți îmbrățișez copacii și genunea în care port clopote nu știu și nici nu vin cu mine în mine frumoasă ca o pasăre albă ca

când intri prin gleznele mele strig dacă vrei să facem dragoste împreunează venele și împinge sărutul în inimă aleargă-mi prin piele ca un nebun cu o herghelie de vise vreau să te port ca pe

Vor veni în fața ta pe vârful picioarelor îți vor vrea aripile cum vrea furul icoana din altar să ne rugăm mereu până vom semăna cu cerul pentru aripi să ne rugăm și pentru valuri

își amintește că filmele vechi sunt mute și se derulează în nopți cu miros de biblioteci fără spatiu pe rafturi cineva ar putea spune; ,,aici lipsesc lumânările'' iar ea râde imaginându-și că

pentru aceste zgomote din fericirile noastre care ne penetrează iernile așa cum praful de scorțișoară se afundă în vin roșu ca o lume într-o altă lume un cer în alt cer vino Adamul meu cu

nu ai lăsat alături nici un manual pentru supravetuire trec prin ultima liniște ca printr-un țipăt de vindecare neîntunecăndu -mă nealunecându-mă trec cu două drumuri în palmă ca o liană

tot mai mult îmi picură miere pe ani și văd cum în nici o parte a lumii alergarea nu îmbătrânește dincolo de chipuri locuiesc lumini oglinzile devin din ce în ce mai însorite ca și când din

știu că mă placi totuși îți interzic să mă împarți în cinci colțuri sunt o creatură grăbită puțin muntoasă pe alocuri șerpuitoare și prea ocupată cu galopul cailor verzi sărutul de

merge cu un pas înainte acoperindu-le noaptea sărutându-le apele mereu mai aproape de moarte, mai aproape de sânul pâinii mereu, mereu, mereu mai femeie ea soarbe cu nesaț frica din

Departe, acolo unde Fata Morgana, își plimbă dorurile și aleargă desculță prin spicele de grâu, o ciutură bătrână cântă același vechi refren și dansează cu același cavaler,Vântul. Este îmbrăcată in

adulmecarea unei penumbre te poate desface îndelung în deșert unde apa călătorește în trenuri de noapte iar numele oamenilor tulbură traiectoria lunii îți mai rămâne un surâs care a așteptat

nu a știut că după incizie jocul de-a baba oarba e mai strălucitor în lumină nici cum să se joace în carne mirosind a alfa și omega fără să lase oamenii în chicot strâmb dar și-a înmuiat

port trupul acesta ca și cum cineva mi-a făcut o farsă tot aștept adevărata înfățișare după ce mi se va elibera sângele de un garou care îmi tot taie calea ca o obsesie ca o stranie dependență

mai e puțin până mă va cuprinde viscolul ia cu tine jumătatea mea care s-a deghizat într-un sol invizibil al unei biserici neterminate caută o soluție să mă ții în brațe înainte să

Ți-am spus că sunt condamnată să port albastrul cerului în fiecare secundă, în fiecare respirație, în fiecare fulger? Când accelerez risipind lumina, frumusețea e îngenunchiată chiar acolo,la gura

tot ce am când alunec sunt ochii din limba poemului ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu cu o foame de piele în freamăt când ne atingem învăț nemurirea ca pe un

Poesia e adulmecarea de pe buzele tăcute ale războinicului de aceea poartă în spinare apa vieții ca o a doua nebunie[după poezie] și se așează ca o fantomă în lumea lui bucuroasă că poate