port haine ca să induc în eroare
adun, înmulțesc sau destram un strat peste alte straturi
bat din picioare când sună poștașul la ușă
și deschei doi nasturi când îți cresc copaci în
și dacă s-ar deschide dintr-odată văzul meu
cu fața spre netezirea pământului
și dacă s-ar deschide nenumăratele aripi din acele colțuri sfărâmate
cât de mândre ar fi oasele
și ce gust ar
așa arată sfârșitul
ca niște stele descărnate mi-am zis
după patru nopți ferestrele mele s-au aburit
eu am devenit neagră
trecătorii ți-au smuls hainele
iar tu auzi întregul sistem
am crezut că prima oră a nopții
venită după o execuție
e ca o intersecție neluminată
ca o posedare fără șanse de exorcizare
un ciulin de care îți lipești obrazul
o otravă dublu distilată
sunt născută dintr-o ucidere
întâi spaima mi-a lărgit porii cât să încapă pâinea înmuiată în vin
apoi ceva fluid mi-a dizolvat măștile de carnaval
a spart clepsidra plină de vicii
și a stins
o altă modă coboară cu greutate în prima cafea
un soi de închisoare tandră
unde te numești ca fiind ,,cel diferit''
ca o frunză care învață fericirea
într-un copac cu o armată de schelete
deși taci
prefăcându-te că păstrezi îngerii plutind peste soare
eu te gândesc și îmi fac nopțile înmiresmate
fluturând zările
măsurând și contemplând hotarele...
ca o metaforă taci
trupul meu știe cuvinte de dragoste care cresc oarbe
mi-ai spus să îți îmbrățișez copacii
și genunea în care port clopote
nu știu și nici nu vin cu mine în mine
frumoasă ca o pasăre
albă ca
când intri prin gleznele mele strig
dacă vrei să facem dragoste împreunează venele și împinge sărutul în inimă
aleargă-mi prin piele ca un nebun cu o herghelie de vise
vreau să te port ca pe
Vor veni în fața ta pe vârful picioarelor
îți vor vrea aripile cum vrea furul icoana din altar
să ne rugăm mereu până vom semăna cu cerul
pentru aripi să ne rugăm
și pentru valuri
își amintește că filmele vechi sunt mute
și se derulează în nopți cu miros de biblioteci fără spatiu pe rafturi
cineva ar putea spune; ,,aici lipsesc lumânările''
iar ea râde imaginându-și că
pentru aceste zgomote din fericirile noastre
care ne penetrează iernile
așa cum praful de scorțișoară se afundă în vin roșu
ca o lume într-o altă lume
un cer în alt cer
vino Adamul meu
cu
nu ai lăsat alături nici un manual pentru supravetuire
trec prin ultima liniște ca printr-un țipăt de vindecare
neîntunecăndu -mă
nealunecându-mă
trec cu două drumuri în palmă
ca o liană
tot mai mult îmi picură miere pe ani
și văd cum în nici o parte a lumii alergarea nu îmbătrânește
dincolo de chipuri locuiesc lumini
oglinzile devin din ce în ce mai însorite
ca și când din
știu că mă placi
totuși îți interzic să mă împarți în cinci colțuri
sunt o creatură grăbită
puțin muntoasă
pe alocuri șerpuitoare
și prea ocupată cu galopul cailor verzi
sărutul de
merge cu un pas înainte
acoperindu-le noaptea
sărutându-le apele
mereu mai aproape de moarte,
mai aproape de sânul pâinii
mereu, mereu, mereu mai femeie
ea soarbe cu nesaț frica din
Departe, acolo unde Fata Morgana, își plimbă dorurile și aleargă desculță prin spicele de grâu, o ciutură bătrână cântă același vechi refren și dansează cu același cavaler,Vântul.
Este îmbrăcată in
adulmecarea unei penumbre te poate desface îndelung în deșert
unde apa călătorește în trenuri de noapte
iar numele oamenilor tulbură traiectoria lunii
îți mai rămâne un surâs care a așteptat
nu a știut că după incizie
jocul de-a baba oarba e mai strălucitor în lumină
nici cum să se joace în carne
mirosind a alfa și omega fără să lase oamenii în chicot strâmb
dar și-a înmuiat
port trupul acesta ca și cum cineva mi-a făcut o farsă
tot aștept adevărata înfățișare
după ce mi se va elibera sângele de un garou
care îmi tot taie calea ca o obsesie
ca o stranie dependență
mai e puțin până mă va cuprinde viscolul
ia cu tine jumătatea mea care s-a deghizat
într-un sol invizibil al unei biserici neterminate
caută o soluție să mă ții în brațe
înainte să
Ți-am spus că sunt condamnată să port albastrul cerului în fiecare secundă, în fiecare respirație, în fiecare fulger? Când accelerez risipind lumina, frumusețea e îngenunchiată chiar acolo,la gura
tot ce am când alunec
sunt ochii din limba poemului
ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu
cu o foame de piele în freamăt
când ne atingem învăț nemurirea
ca pe un
Poesia e adulmecarea de pe buzele tăcute ale războinicului
de aceea poartă în spinare apa vieții
ca o a doua nebunie[după poezie]
și se așează ca o fantomă în lumea lui
bucuroasă că poate