Tâlhărită de iubire

Ți-am spus că sunt condamnată să port albastrul cerului în fiecare secundă, în fiecare respirație, în fiecare fulger? Când accelerez risipind lumina, frumusețea e îngenunchiată chiar acolo,la gura stelelor iar dintre toate ierburile, busuiocul e o curgătoare putere foșnitoare și numai dacă mă atingi, în mine înverzesc pe crucea candorii, cuvintele... De prea multă întrupare, durutul aduce în mâini, clipele care n-au știut să îți spună atât cât ar fi vrut. Mă gândesc că o pasăre rămasă cu o singură aripă știe și nordul și sudul și estul și vestul, că știe nopțile deopotrivă cum știe zilele de aceea iubesc orice picătură de apă pe care mi-o aduce. Ți-am spus că se împlinesc căile chiar și când fumul respiră cu lăcomie orice urmă de simfonie a luminii? Înainte de a spune că toate acestea le rostești și tu în rugăciuni, hai să gustăm sarea pe care ai lăsat-o în inima mea pentru că nu am învățat încă să o citesc ...apoi adu-mi dimineața. Atinge-mi întâi fruntea apoi dă-mi de veste că frunzele s-au preshimbat în mirese și cântă cerurilor. Lărgește râul grăbit să treacă peste genunchii mei ...sunt prea săracă fără tine Iubitule. Ți-am spus că port o cină în doi tâlhărită de flămânzenia iubirii?