Rodica Lupu

se cuvine niarne să facem o reverență acestui an încrezători că-și va urma cursul neclintit în pofida prevestirilor am intrat în el cum intră apa de râu în mare fără ca unda-i să dea înapoi

nu înțeleg niarne spiritul acesta de comunitate dacă mai suntem îndreptățiți a-l folosi lumea s-a înstrăinat de lume fiecare târându-se ca reptila în propriu-i habitat chiar dacă aparținem

Mă rezem de umărul zilei care a trecut, și pipăi cu piciorul, un mâine abia început. Mă lepăd de sfială și mângâi sfârcul lunii. În noaptea ancestrală, m-agăț de furca lumii. Ritualic,

prea multă tristețe am smuls adâncului răsărise și-n ochiul împăiejenit de privirile așezate pe suflet cu degetele aș împinge tristețea și toate zilele triste le-aș sfârși mi-aș opri

timpul se-nfășurase în juru-mi îl țineam strâns în palme modelându-l aluat de așteptare răsuflarea și-o revărsa în forme fără margini ultima clipă o priveam ca pe o frunză din care-i curgeau

A mai plecat la ceruri azi purtând pe umeri cetină de brazi, să-mprospăteze cu magia-i dalbă a stelelor lucire, împodobită-n salbă. Un trup înveșmântat în poezie, închinător, jerfit la sunet

Voi vă prefaceți că nu știți, cum pulsul mi se stinge-n vene, iar sufletu-i o rană, moartea dorind-o prea devreme. Cu siguranță, vă prefaceți că nu știți, cum plânsu-mi arde carnea, potirul

în ochi mi-a ars lumina unei clipe pentru un gând curat de bun rămas plăpândul strop de viață pătimaș își caută lumina zilnic în risipe zălogul timp de azi l-am pus urmaș plimbându-mi pașii

Să nu-mi ucizi iluzia visării care plutește prin gânduri Languroasă, instigându-mă, plină de melancolie să-ți Amorsez toate pornirile ascunse privirii-n anotimpuri De dor și ninsori de stele,

Noiembrie. Sunt tristă. Și frunzele cad tot de tristețe. În noiembrie totul e trist. A mai trecut o vară. Tânjesc după căldura lui iulie prelinsă pe umeri, pe gânduri, pe câmpurile cu mac și

mi-alunecă tălpile spre margine pipăind cu nădejde lumina suindu-i treptele spiralate în jurul gândului tău ca un șirag de mătănii amintindu-mi de fiecare îngenunchere pentru tine oriunde-aș

niarne oricât încercăm sa ne-adăpostim morții înlăuntru tot tremurăm de vidul lor negru rămas în noi ne-mbogățim și mai mult vederea cu vechile amintiri ne-ar fi fost mai la-ndemână un sarcofag

ne deșirăm zilele dintr-un ghem finit într-altul infinit facem istorie una nedefinită ațe înșirate pe carnea timpului secundele miilor de ani lumină toarse în firul căii lactee înverzim