Rodica Lupu

cerul își striga apelul de dimineață ieșiseră la raport îngerii cu aripi sculptate în argilă arsă cu foi tremurătoare la vânt prea ușoare pentru poveri atât de grele -când le-a fost sete doamne

mă tem… să nu fii doar o iluzie de-a mea, care să dureze doar trei zile. mă tem… să privesc în depărtare orizontul iar prezența cerului, să nu o mai văd. mă tem… să strig că-mi iubesc

bucură-te niarne mi-ai spus dumnezeu a nins azi noapte cu liniște peste neliniștea noastră o fi vrând să scufunde în pământ ce-au ros dinții lacomi din esența lemnului ferindu-i scoarța de

clipa cu tristețea-i acumulată-n veacuri șlefuindu-i răsuflarea cu atingeri nepământene am ucis… simbioza dintre răbdare și așteptare lăsându-mi să curgă râurile de lumină deasupra

Unde să găsesc patul în care să-mi adorm insomniile grămădite-n oxidul de calciu din pereți? În fiecare noapte clănțăne sus pe tavan. Tremură-n razele selenare de spaima neprevăzutului,

Cărare-și face gândul printre trestii Vâslind prin unde și fără direcții, Purtându-și umeri îndoiți de vreme Prin stăvilare clipa să-și rezeme. Se-ndreaptă indecis spre neuitare Ȋntr-un

De vrei iubite, schimbă-te-n cuvinte când noaptea se-ntrupează în poeți. Pe trup pune-ți veșmânt de sentimente și-n pântec de lumină zorii să-mi desfeți. Deschide ochii și întinde-ți mâna pe

Trec zilele, trec clipele, deșirând ghemul amintirilor pe un covor de vise. Mi-l aștern zâmbitoare sub tălpi, călcând peste el. Strigătu-i de dragoste îl mistui în tăcere, aberația-i cromatică

doar chipul tău așezat ca o fotografie între mine și altcineva se-ntoarce ca o umbră mișcătoare privind mimicul spectacol de luptă închinat zbaterii nerăbdătoare țâșnită ca o explozie între

O după amiază de vară. Arșița încă era stăpână, impunându-se peste elanu-mi din ce în ce mai redus. Ȋncercam acomodarea la noul fus orar. Gândurile îmi fugeau aiurea. Eram absenta propriului meu

Mâine se împlinește o lună de zile de când am sosit în România. Ȋn fiecare zi redescopăr câte-o fărâmă din nostalgia clipelor, dinaintea plecării. Cutreier timpul alunecând prin labirintul lui

Primele zile ale toamnei îmi cuibărise în suflet o stare de conservare. Sub o indiferență oarecum mascată de adierea unui vânticel melancolic, nu voiam să iau în seamă schimbarea naturală a

că înțelegi sau nu, îți spun că, nu mă pot lipsi nici de privirea ta, nici de felul tău de a merge. totuși nu te mai pot lăsa, să te uiți prin mine, și nici să calci pe propria-mi

Mă iartă Doamne azi, ultima dată, frângându-mi teama ca să pot trăi. Din plinu-ți viu, fântână îmi zideai, nestăvilita arșită și sete, s-o abată. La dreapta-ți, adăpost tu făureai, prundiș

Am pus un preț răscumpărare Pe clipa adăpată de prisos și miere. Gestul gentil rostogolit în adiere Înlăuntru-mi se zbate-n cenzurare. Plătesc obolu-n cazne și-n durere Și nu cer socoteală