Rodica Lupu

în jur obiecte nemișcate, poate chiar moarte pe dinăuntru. voințele care-ncotro levitează, mormane de inutilități zâmbesc, batând pasul pe loc. ce știu ele, drama existenței divizată în

Aceeași lume marșează. Perpetuum. Aceiași ochi aruncă priviri piezișe, urmărind decantarea luminii peste icebergurile vii, triste. Nervurile vinete, aproape înghețate, își bălăngăne

Cineva, mi-a luat și mi-a ascuns glasul, într-un cufăr ferecat, cu lacăt și belciuge. Acum, din cufăr se preling lacrimi de durere, pentru că, eu, nu te mai pot striga. 2 iunie

baladă risipită pe câmpul cu gânduri urci și cobori pe strunele cuvintelor răsuni ca adierea prin copaci pe frunzele toamnelor mele târzii te-oprești să-ți povestesc din tainele

știi niarne astăzi cugetul mi-a făcut popas pe o pajiște de cuvinte ochii nedumeriți își propteau privirile pe “transhumanță” înfigând înțelesul nu în dex ci în aburul revărsat din undele

Voi spirite neadormite, ce vă-amintiți acum de mine. Neprihănite umbre, prezente în eterna-mi nedumerire. Mă faceți rob, să torc din ale voastre taine. De-aș fi dușmanul vostru, v-aș alunga

îndelungarea acestui timp niarne aș strânge-o în pumnul meu s-o ascund pentru o dimineață când o voi privi doar dinlăuntrul meu cu ochiul rămas în urmă de toartele cerului îi voi atârna

fantastica ta privire iar penetrează în craterul adânc eroziunea eului predestinat de zei să ardă mocnit pietrele lui cuvântătoare de idei răsună ecou ca un tribut

n-au mai rămas cuvinte pentru rostiri s-au împrăștiat în alfabetul vântului frunzele se leagănă în fraze scurte le pot citi căzute pe pietre le pot recita-n poeme litere multe litere zboară

cuvinte simple te caută într-un amalgam contorsionat în jumătatea mea trecută te-ai schimbat în obscur și de atunci te-am agățat într-un cui de perete 1 iunie 2009

ce rău îmi pare c-am plecat și ți-am uitat privirea acasă pe drumul meu întortocheat gândul la tine mă apasă cu greutatea unui cer deschis și plin de amănunte cu stele care nu mai pier din

Încerc de ceva vreme, să-mi brodez virtuțile pe o pânză mai veche. Eu le brodez, cineva le trage de pe mine, broderia mea e nedesăvârșibilă. Þin mult la virtuți, mă-nfășor în ele, când

Uneori mă simt lacrimă plânsă de Dumnezeu, în infinita-i lucrare. Mă conturez apoi râu, căutându-mi pașii copilăriei. Cresc, evoluez. Viața mă varsă în mare. Talazuri înspumate mă izbesc de