Lumânare aprinzând

Unii dintre cei pleaca dincolo au iubit atat de mult lumina incat de multe ori gestul de a le aprinde lumanarea este un gest de dragoste in amintirea lor si in acelasi timp o farama de speranta ca acea lumina tinuta in palmele noastre poate ii mai trezeste pentru o clipa.Un moment care poate parea ciudat pe multi a fost trait de mine intr-una din cele doua zile cat Andrei mai era acasa.Ma ocupam de lumanarile puse intr-un vas cu nisip cand sotul meu mi-a spus:Vezi ca s-a trezit! si eu l-am intrebat cu speranta in suflet:Cine, el? Mi-am revenit imediat si mi-am dat seama ca era vorba de Teo cel micut.Poate fi si ceea ce spui tu am gandit-o de multe ori.

cu siguranta ca aici a vorbit poetul Radu Herjeu, nu teologul, nu omul de stiinta, nu ateul, nu etc. sunt absolut de acord numai daca este vorba de o metafora. Interesante aceste ganduri adanci pe care le postezi pe de-a randul. Ele te conduc spre a medita.
cu prietenie,

Costin - este o metafora... tristă. Oricum, cred că noi, cei care rămânem, avem mai multă nevoie de lumină-lumânare... decât cei plecați.

erata: cei care pleaca...

Da zece ani, de cand tatal meu a disparut in imprejurari dramatice, ma lupt cu intunericul care s-a lasat in urma lui, in lumea asta pe care o inteleg din ce in ce mai greu. Ii aprind din cand in cand o lumanare si marturisesc ca nu stiu cui foloseste gestul meu: lui, care nu mai este, sau mie, care traiesc mereu, de atunci, intr-un con de umbra.

Radu, foarte frumos, si eu mi-am pierdut pe cineva drag si asa cum spui tu a lasat mult intuneric in urma lui.
Cit adevar in asa de putine cuvinte, m-ai atins la suflet.

Cu drag

A.

Andreea - ma bucur ca, uneori, cuvintele mele pot fi mai mult.