Petru Teodor

aici, spre diferență de alte cele (vezi t.m.z.c.s.c.), deși nu văd poezie, văd totuși dragostea în răsucirea ei, ceea ce-i bine oareșicum. simt vocea ta răgușită în răspunsul răstit, aproape de durere (durerea sub forma ei distructivă). asta îmi place.
unii ți-au reproșat forma.
eu îți reproșez esența.
nu pentru ca nu ai avea-o.
ci pentru ca îți scapă din mâini când îți pare c-ai prins-o.
iubirea este o fărădelege.
nu poți să fii în ea și să fii în lume. pentru că lumea se supune asemeni vitei jugului. trebuie să alegi. aici sau dincolo. distrucție în sensul precipitării ori în sensul sublimării. nu poți într-una și-n alta. tu ai vrea însă și-așa și-așa. de unde ratarea, chiar de subtilă (din formele-aceste).
apoi refuzul ei nu mai se numește iubire.
oricum - nu despre asta era vorba în acest text. ci despre o eșuare dureroasă.
prea multe cuvinte.
concis - minciuna poate fi șăgalnică ca o iubire; dar oricâtă visare se regăsește în ea, trezirea o sfâșie pân\' la osul durerii; sfărmată, cenușa ei cade să îngrașe pământul.

cu respect,
4#pe-un portativ (asta apropo de 4ever, eternitatea răsturnată) -
recte pt.

p.s.: scrii sonete frumos... ce-o fi cu sonetele acestea de le aduc toti în discuție?; diferența între refulare și transmutație prin poezie; succes mai departe.

poemul 1 este deosebit de sensibil; asemeni poemul 4; undeva prin acesta din urma se regăsesc semnalele morse (nu radio, cel putin cum înțeleg eu); iar tehnica din finalul poemului 4 mi-a plăcut teribil - amestecul între tablouri, între durerea-sfâșiere din dorința puhavă și inocența-plăcere a dansului copilăriei; am văzut că aveți un text la recomandate; bun și acela, cum arar mai gustă omul în o mie și unu de ani (glumesc, nu chiar atâția; poate dă Domnul să fie mai puțini; 1001 povești, acela a fost primul gând; deși acolo [poem rus] îmi plăcu\' prologul, finalul păsării măiastre, rusalcele, fragmentar potemkin, ee rasputin, sistematic octombrie roșu); sincer, cred totuși că 1 și 4 de aici îl depășesc prin sensibilitate pe celălalt (regăsesc aici ceva din pasărea măiastră).
ei, dar nu doar atât...
:)

cu respect,
pt.

p.s.: sunteți uneori foarte bun; felicitări!; aveți grijă însă la vulpe.

*poezia începe exotic, cum te și aștepți de altfel, după poza postată; dar nsta nu este totul; dacă s-ar opri in primele doua strofe, poezia ar avea doar o forma estetică de-a glăsui despre făptură; finalul dă nuanța potrivită; de ce zic asta?
* strofa 1 - printre profunzimi (\"în păduri imerse de vareci, / sub luciul apei mierii\"), strigătul șoimului (simbol al soarelui - vezi Horus; simbol al sufletului, asemeni fluturelui, asmeni păsării phoenix; simbol al renașterii etc. - vezi simbol șoim) este un strigăt celest ce străbate ulițe înguste (cum strabate lumina vasele trupului - stradelele), desenând harta unei cetăți de necucerit (harta făpturii, ceva ce nu poți să cunoști dinafară; de aici și interpretarea mistică a dragostei, ca unică formă de viață, restul fiind tăcerea seminței ce rupe și crește);
* strofa 2 - porțile ei (cetății, făpturii, iubirii) le vor păzi cerberi în haine de lupi veghetori (!...; vezi simbol lup, simbol lună nu întâmplător conectate de urletul acela ce te înfioară); să-mi fie permis aici sa aleg partea luminoasa a simbolului - paznicii purtători de lumină, păzind argintul (esența) lunii (argintul și luna sunt simboluri ce absorb lumina; resorb este termenul mai potrivit, pentru că o reflectă înapoi, fiind în genere un element feminin; aici se simte puternic simbolistica substanței - cea care soarbe carnea celor trecuți pentru a-i naște pe cei care vin; asociat lunii, haina solară poate fi privită aici ca o haină mortuară, paznicii fiind pragul peste care nu trece decât cel pregătit; în acest sens moartea nu este o opreliste, ci doar un stavilar pentru cele ce se află dincolo de sine;
* reparcurgând simbolic strofele 1-2 regăsim imaginea strigătului celest care străbate vene profunde ale făpturii, chemând-o la viață (aici cu sensul de renaștere, adică presupunănd o lepădare, o moarte inițiatică care să decanteze fiinta); astfel, cetatea de necucerit devine esența noastră divina; de necucerit pentru ca ți se dăruie, atunci când prin suferință te lepezi de sine (aici scurt - moartea nu este o suferință îndeajuns pentru a te ridica din sine, ci doar cele ce se află înaintea ei și după - vezi basmele românilor și nu numai);
* finalul, cu zilele de sare, eroi; eroul este o făptură tragică, deoarece se depășește pre sine doar prin lepădarea sinelui; elementul potrivit in această constructie, s-ar zice, la prima vedere; dar eroul căzut in tranșeele harfei este un erou ratat, un erou pământean, cum se vede și în versul următor - \"vom număra căzuții eroi din tranșeele harfei,/ de pe fronturile lepădate de glorii\"; cântecul neauzit este cântecul făpturii ce se restrânge in ceruri cumva ascuns, asemeni unei flori; iarna în cer (frigul/zăpada etc. sunt simboluri ale spiritului) sugerează resorbtia către sine a spiritului (a se vedea simbolistica apei-vii-apei-moarte sau chiar a duhului dătător de viață); vălul de purtat este sugestia nuntii dintre spiritul reîntors și cer, ce se desfășoară evident ascuns (vezi pentru ramificare simbolul vălului zeiței Maya).

Alte simboluri pot fi găsite în aceasta poezie.
Depinde de fiecare cum vrea să privească.
Totuși eu o văd ca pe o resorbție a făpturii prin spirit către cer, un soi de dorință mărturisită ascuns a autorului, dar care... evident, nu depinde de noi. Pentru că in cele din urmă suntem doar suflete, iar pentru a deveni întru spirit trebuie să ne lepădăm de noi.

cu respect,
pt.

p.s.: după cum vedeți E.R. ...; sper să învățați din greșeli; nu ca eu aș fi mai breaz! :)
p.p.s.: o parte din drum pare să fie acolo, domnul meu (C.S.); totuși nu văd continuarea...; sper să înțeleagă fiecare dintre adresanți aceste post-scripturi criptice.

* mái, Daniele, te-ai încurcat singur între eșarfe (cam pe aici - \"de unde rezultă faptul că, nefiind un om special, îți închipui doar că ai adus universul pe noptieră\" - care nu mai urmează firul logic, fiind o presupunere; iar, prin natura ei înșelătoare, această presupunere nu poate sta la baza unei alte construcții logice; apoi permite-mi să te contrazic - universul poate fi adus pe noptieră, indiferent de calitatea omului, mai ales când acel univers al omului este reprezentat de o carte sau orice altceva; interesantă pentru mine este varianta cărții a unui om personaj; aici derapajele sunt multe);
* revenind pe firul poeziei - în poeziile \"marca MCM\" se remarcă amestecul de elemente citadine (liftul, ceașca de cafea etc.) cu elemente ale naturii sau chiar cu elemente extrasenzoriale, ceea ce conferă astfel banalului un aspect exotic; deraparea din imediat nu constituie o deviere în irațional, ci mai degrabă o deschidere (eu cel puțin așa o văd), o invitație către sinele proiectat în elemente dispersate înafară; ca în orice poezie, fiecare element introdus are rolul unei mărturisiri, unei dezveliri (fie a ideii ca element exo-arhitectural al făpturii [de îmi este permis acest termen], fie a unei emoții, aspect evident endogen [uneori peren, alteori efemer] al ființei; împletirea dintre un element și celălalt crează frumusețea unei poezii; tăria unui text se află în apropierea de adevăr a ideii; iar privitor la adevăr ar fi multe de spus...);
* acum, în focus, textul de mai sus lasă un pic de dorit în ansamblu; în prima parte sunt câteva ezitări, dar acestea pot fi ușor sărite cu vederea; în schimb, împletirea strofa 1 - strofa 2 nu se întrezărește prea ușor;
* astfel strofa 2 - în străfundurile ființei niciodata nu este frig [atenție la dublele negații, pot fi păcălitoare - ma rog, in limba română sunt uzuale] - cu alte cuvinte - un foc arde în profunzimea făpturii, asemeni unei semințe;
* trecerea prin acel tertip din începutul strofei 1 - arată devierea din aparență în profunzime [o încoltire a seminței, ce permite deslușirea aripilor din om, a potențialului făpturii]; iar dincolo de aparențele ce dau impresia unui contur, unei consistențe, universul făpturii poate fi redus la un pumn de nisip/cenușă, o carte, o mână de frunze dintr-o toamna plăcută etc. (la ceva interior, vremelnic);
* reducerea universului poate fi posibilă datorită trezirii profunde a fiintei; aici este reproșul meu, ideea este contorsionată, greu de deslușit; am citit de câteva ori, am tăiat, am inversat ca să pot surprinde ideea poeziei; ceea ce zic eu - este uneori obositor...

* dacă și eu am fost un pic cam confuz, îmi cer scuze; sper, totuși, ca m-am făcut cât de cât înțeles.

cu respect,
pt.

[...]
un cărbune-atins

(scuze!; foamea... și ora... scleroza... deh, unii o iau de timpuriu la galop).

cu respect,
pt.

furtună în larg -
la mal odgonul smulge
o barcă din somn

* asta și ca un semn de autoironie la ora târzie când poposesc pe acest liman.
* mă bucură semnele ce le văd în aceste haiku-uri; tocmai când începusem să cred altfel; m-am educat după cum vedeți să răspund în formă fixă; tocmai din cauza dumneavoastră; dar gândul meu săracu\' tot mai halăduiește în ritmuri imperfecte.;
* de aici mi-au plăcut ultimele două; la prima poezie am o observație - pauza impusă are nevoie de o imagine ce s-o susțină (pe plajă - / ...

țipă pescăruși -
copii curioși privesc
balena-n nisip

sau un soi de inverto, de îmi este permis [7-5-7]

\"alb țipă pescărușii -
copiii privesc
balena eșuată\")

cu respect,
pt.

bătrâna privind -
în vatră mai pâlpâie
un cărbune atins

(opus cumva primăverii - toamna, cu-aceeași tristețe)

cu respect,
pt.

(în comentariu) mâini, ochi, inimă ce au dorit lumea;
diacriticele, etc.
cu scuzele de rigoare, pt.

* sângele ce încape într-un fir (de iarbă/foc), lăsând trupurile să pâlpâie la limita dintre cele două lumi - aici-dincolo.
* de aceea sunt doi ceasornicari, privirea-n oglindă dintr-un sens în altul, legătura ombilicală păstrându-i împreună; amândoi trăiesc, furându-și orele, mâinile, inima; coexistența este privită ca o necesitate, o limitare (de ce?; asta este interesant).
* viața este o coaja de nucă, iar resorbția ei, esența ei stă în întrepătrunderea lumii de aici cu cea de dincolo; deși împreună, disjuncția se păstrează până în final (doua păpuși aruncate); poezia accentuează suferința limitei;
* altfel privită - cei doi ceasornicari, orele împărtășite în același piept etc. - se referă la separarea aceleiași persoane în cea care a fost și cea care este, jumatăți (doi) legate indisolubil în aceleași mâini, ochi, inima ce a dorit lumea; finalul încearcă salvarea (în această perspectivă) prin reducerea celor două părți la un prezent continuu, al amintirii.

cam acesta ar fi si cele văzute în plus.

cu respect,
pt.

\"doi ceasornicari / furîndu-și orele / din nevoia de-a locui / în același piept

c-un singur ochi am privit la-nceput / lumea și am crezut că ne trebuie mai mult

dacă sîngele nostru ar încăpea / într-un fir de iarbă / ne-am lăsa trupurile / doar să pîlpîie / cum copilăria-n două păpuși aruncate.\"

* tária poeziei stá în ultima strofá.
* cu versurile dinainte (citate) dinainte (această strofă) m-a trimis cu gândul la nașterea dintru spirit.
* într-adevăr - ce ne-a determinat să plecăm - o greșeală, un păcat sau o dorință ce-și căuta calea (aici autoarea a ales dorința); sau poate altceva; nu știu; dar că nu ne mai putem întoarce, aceea știu (prin noi înșine și unii pe alții - și atunci nu ne rămâne decât să ne iertăm acea deviere, fie ca e a noastră, fie că e a altora).
* de aceea pentru mine reducția de mai sus (citată) mi se pare suficientă.
* frumos; felicitări.

cu respect,
pt.

far sclipind la post -
printre cețuri, frânghii și
pânze - mâini ude

scuze, neatenția.

far sclipind la post -
căzut lângă o umbră
bătrânul paznic

(imaginea 1 în tuș gros);

far sclipind la post -
printre cețuri și frânghii
prin pânze mâini ude

(imaginea 2 în oglindă personală)

far sclipind la post -
la fereastră bunica
privind către drum

(imaginea 3 recompusă)

sper că v-au plăcut devierile 2-3.
sau măcar ca ați zâmbit asupra lor.
am încercat să prind ce mi-au sugerat (cele de mai sus), dar răspunzând hai-cu.

cu respect,
pt.

note pe scurt:
____________________


íntradevár o poezie buná.
câteva lucruri scurte de comentat...
imaginea asta - \"scot Luna din pântec. / o așez pe genunchi. fac un culcuș.\" trebuie sa capete mai multe rotunjimi de copil.
ai tăiat prea mult.
pe alocuri.
se pierde din închegare.
prin exces de imagini (lipsesc doi vameși etc...)
printr-un surplus de cuvinte (așa-mi pare).

\"doar muzica va curge pe mine.\"
\"când păsările din mine vor fi murit.\"
\"scările de lemn către mine. / geamul deschis. / orașul se strecoară în lumini de mașini. plictisit. / surd. și totuși plouă. multe litere căzute pe jos. / caut jumătatea de trup. / așez pe podea două pahare cu vin. scrumiera. (superbă partea asta, dar fără vameși).\"

sau aici:
\"ce vei mai spune / când îți voi înlocui sângele cu al meu?! / am să recit ceva să-ți miște oasele. mă dezbrac. / [...] / el poartă pantaloni scurți. și tricou de bumbac.\" etc.

devieri:
ne vom dizolva pe rând (\"ne vom înghiți pe rând\")
\"joc leggo\" (?)

finalul este superb.
exista senzualitate, erotism, ceea ce este un lucru deosebit, mai ales că nu e nimic vulgar.
mi-ă plăcut poezia. prin senzația care mi-o dă (a jumătății). devierile sau excesele mă fac să tresar neplăcut surprins, tocmai când alunecam în amintire/visare/etc.

cu respect,
pt.

ziua de azi
rotund ziua de ieri
în cuib vîntul

pasărea
cu sufletu\'-n plisc
bate din aripi

______________
așa văzui eu aceasta meditație.

cu zâmbet,
pt.

a se înțelege - aproape se referă strict la finalul comentariului.
iar despre titlul poeziei, deși este unul bun, aș fi vrut parcă ceva altfel.
prozaic, neh?

același,
pt.

am pierdut ceea ce-am scris.
rescriu, mai succint.

o vinovăție ce arde, o sete mistuitoare a neîmplinirii;
apoi uneori privesc către ea (soția, jumătatea), jinduind (\"ea este de departe cea mai frumoasă\").

urmele tale, risipirea - apa asta amară nu aduc liniștea aceea (vezi r.).

\"caut prin zile cum ai căuta într-un șifonier
în care ai înghesuit haine
când te-au vizitat nici nu îți amintești cine
oameni pe care oricum nu doreai să îi vezi\"

și, prin cele mai șifonate nopți (frământate întunecimi), tânjești plin de setea (ea, iubirea; ea - dragostea, pământul; ea - desfătarea celor o mie de trepte etc.; ea!), după împlinirea la care speri ca un miracol, răpire (accidentul), ce nu mai apare (dar ora înaintată - sugestie a unei ratări prin circumstanțe - vârsta, anii, boala știi tu, nimicurile cu care ne justificăm existența asta târâită); bataia in ușa este invitația către deschiderea ei (catre bunăvoința divină - a se citi/privi și altfel aceast divin - dizolvarea totală, a deveni una; e greu de spus în cuvinte despre ceva ce ești și nu ești; ce-ai vrea să fii, dar ce n-ai să devii niciodată cât exiști; ce bine a știut să zică asta Brâncuși); șifonarea (păcatul, frământarea, devierea, ridul - atâtea cuvinte și un singur sens; ce greu pricepem adevărul - că ne-am născut printr-o fărădelege, un refuz, disjuncție; iar puritatea este doar în mântuire, ce nu vine din noi, dar prin noi), biblia (căința, invitatia la umilință), lumânarea (abluțiunea prin decojirea sinelui, spalarea în propriul sânge ca intr-un lapte; succint - sacrificiul); împrumutul - și aici mai este un sens, ce-l las așa nedeschis.
scuză-mi devierea.
nejustificată (injustă chiar).

o poezie aproape religioasa, foarte bună.
are în ea un sâmbure ce-mi place (încerc și eu să îl strâng).
dar el nu rodește unde-l strângi, ci unde scapă.
felicitări!

cu respect,
pt.

oare mai sunt copil
și nici bătrân
nu încă

în cerc
lovesc malurile

și țărmul se strânge
ca și cum
nici în vis alinare

________
cu respect,
pt.

un pum de nisip
îmi ajunge și azi
pe masă în loc de veioză
o călătorie neterminată

și ei tăceau
tăceau și nu ripostau
conștienți de iluzia
(n-aș pune \"lunii de miere\", n-aș pune nimic aici)

nu era nici sânge, nici moarte

aveau capetele plecate
arși de soare
pescărușii încă mai smulgeau
bucăți de carne din ei

ca de obicei creezi o imagine asemeni unui puzzle.
din imagini puternice, dispersate.
aici cele 4 semne sunt cele ce și le-alege fiecare dupa cum simte.
așa cred.
dar poate trebuie să mai caut, nu?

cu zâmbet,
pt.

\"ce-nchide perfectul vânzându-și himera
pe-o zi întru care n-a murit nici-un sfânt\"

prima parte este bună.
îmi place indeterminarea.
dintre încă nu și lumea cealaltă.
ai un ritm pe care-l menții foarte bine până-n final.
am simțit nevoia acelei cratime (nici-un) tot pentru ritm (armonie).
in penultima strofa îmi aduci aminte de domnul Ioan-Mircea Popovici.

iar aici:
\"stins scheunând într-un trup de cățel
asupra căruia blândețea n-a întârziat\"
(stăpânului? de ce?)

în unele poezii verbalizezi substantive.
nu ca nu ar fi uzual in limba română.
dar uneori sună ciudat.

cu respect,
pt.

p.s.: îmi cer scuze pentru \"ieșirea\" pseudocomentariului offtopic de mai demult; într-adevăr natura acelui text mi-a fost străină; mi-a plăcut răspunsul echilibrat dat; mulțumesc.

mulțumesc frumos, LIM!
dar nu merită accesat/mediatizat (voi l-ați accesat, asta e bine)!
nu e foarte bun, sunt convins de asta.
este cum este.
cum a ieșit (ca orice lucru are hibele lui).
vă mulțumesc că sunteti alături de mine.
asta mi-ajunge.

cu prietenie,
pt.