Petru Teodor

celei cu buzele crăpate sângerând poeme - mulțumesc!
aș fi vrut să fie mai puține cuvinte...
dar atâtea au încăput pe foaia albă pentru a cuprinde foaia în interiorul lor, pentru a o mistui, astfel încât să dizolve litera-cuvânt și să rămână scheletul, articularea însuși ca mărturie a unui fost fiind...
cam asta am urmărit.
obsesii, posedări dacă vrei, dar inversate, un fel de harakiri al ființei.

iar celei ce caută cu cărbunele să deseneze propriul munte, ca o amintire a celor nespuse din palmele deschise, celei ce caută vara în care inocența își află sfârșit (ca și cum în pământul acela virgin n-ai putea să mori niciodată - de ce spun, aproape strig - nu sunt prunci care mor, ca și cum niciodată!) - nu întoarce capul - privește aici pământul acela cum își desface bulgării ca să primească povara începutului - amestecul acela între atomii tălpii finței acesteia și atomii altor neființe, până când cel ce bate cu pașii în piatră se topește în propria umbră - aici... jazz... începe sfârșitul!

cu drag
și zâmbet!

pt.

am tăiat ce-am simțit în plus!
am căutat să simplific.
nu v-am mai văzut de mult, domnule Sămărghițan!
iar prezența dvs. îmi dă certitudinea că am atins un sâmbure...
ceea ce-i bine!

da, este poezie de dragoste.
și câtă vreme mai sunt aici, mai există dincolo...
și mai exista praguri.
multe!
și mâine și poimâine! (etc.)

mă bucur de revedere și va urez speranță înzecită și... spor la treabă (vers/cuvânt ușor!)!

cu prietenie,
pt.

Mulțumesc frumos Arismus Kracov!

Mulțumesc frumos Razvan Rachieriu!

Mai poftiți prin umila mea casă...

\"s-a dezbrăcat de piele și mi-a pus
sânge dulce
pe buze sărate de-o lacrimă
deschide clipa
și ieși

salvarea trece grăbită
spre salonul de reanimare
nici un semn de întrebare
nici un semn de carte
nimic n-a rămas departe
totul este aici
în marea piramidă
tYmp\"

crezi tu că aici, în unirea, sărutul celor două jumătăți se afla taina?
clipa, cuvântul, marele infinit ascuns... nu sunt decât reflectarea unui imposibil pasibil născând în apropierea sa de moarte.
și nu mă refer la sistola-diastola universului.
ci la suferințele Lui.

în rest 10 spre 7, cărarea ce urcă, dar și coboară, în același tYmp, o realipire, dar și o înflorire imposibilă... în haina asta.
poate doar atingere.

cu simpatie,
pt.

mă bucur de această întâlnire! (etc.)

o rezonanță plăcută, neașteptată.
mă bucur această întâlnire!
câteva poezii sunt scrise dintr-un singur gest, o neliniște ce se regăsește, cred eu, în fiecare.
aceste poezii le consider aproape de mine.
aici punctul pe \"i\" este titlul, sărutul fecioarei - cel ce menține legat nefiindul meu de fiind este sărutul Mayei (o iubire necugetată).

mulțumesc!

pt.

mulțumesc de prezența constantă alături de mine!
și de întretăierea de gânduri...
de prietenie ce să mai zic!

sper să reușesc să aprofundez stilul pe care mi l-am propus.

același,
pt.

poezia este criptică așa cum îmi plăcea înainte vreme să scriu.
aici fiecare cuvânt a fost gândit (la Hamangia, hehehe!, zice soția) într-un anume sens.
cheia se află la vedere, dar... nu știu ce să zic...
deși îmi reproșez felul meu ascuns de-a scrie, sunt curios de reușește cineva să descifreze sensul poeziei.

asta ar fi o provocare!

cu multumire de semn,
pt.

p.s.: cât despre urmare, aceasta se găsește în finalul, pe care l-am căutat toată dimineața și toată seara; este vorba de-un triptic, stilul fracture referindu-se la construcția 9-9-12-10-2-14, ce se vrea o armonie în aparenta dizarmonie.

hm, hm!
totul e politic!
orice gest este o politică oarecare.
dar pentru mine gesturile au doar sânge și nu culoare!
culoarea e doar o cosmetizare...
si poate atunci au doar culoarea mea.
sau a ta.
sau a lui, a ei etc.

același,
pt.

cercul cu ile! hm, interesant!
ai simțul autocritic bine dezvoltat!
deci ai dreptate în anumite aspecte - n-a ieșit cum ar fi putut ieși...
dar aici mi-au plăcut două aspecte (chiar dacă, iertată-mi fie necuvința, contrazic pe domnul Pașa)!
simplitatea, de exemplu, mie mi-a mers pe suflet.
deși poezia are nevoie de retușuri.
iar patetismul din \"iartă-mă\" nu l-am resimțit așa supărător - de câte ori nu suntem penibili, patetici etc în ochii celorlalți atunci când iubim. dar de ce să ne pese de asta, căci iubim, suferim și asta ne privește pe noi. altcineva în relația asta nu are ce căuta (a se înțelege clar - Dumnezeu nu este altcineva, ci totul).
în fine, revenind...
o să-mi reamintesc singur de maturitate - ce înseamnă retragerea în sine (cântărirea sinelui) - dar asta inseamna moarte, renunțare...
așa că permiteți-mi să mai fiu tânăr o clipă și să-mi placă finalul.

cu zâmbet,
pt.

nu te supăra pe mine că ți-am luat pas la pas poeziile acetea ultime.
în sens critic.
și aici ai reverberațiile tinereții (vezi \"am spus\"-ul cela demonstrativ, inutil).
dar ai și construcție abstractă, ceea ce este plăcut.
deranjează un pic, întradevăr femeia-iapă.
de exemplu - calul are simbolul legăturii cer-pământ, al drumului (nu degeaba inițierea în orice mister se face prin alegerea însoțitorului și cucerirea-încălecarea lui; iar aici atingem un punct sensibil al simbolismului calului - acela de înger/tovarăș de drum, dar și de jumătate-animal oglindă a jumătate spiritual; pornind de la acest ultim amănunt, calul devine simbolul instinctivului din atma, partea ce nu este nici sus, nici jos, veșnic călător între ele; de aici simbolul demonic al calului, ce smulge din ceruri și duce în pustie, spre pierzanie spiritele alese, dar și caracterul angelic, cel ce recuperează prin îndrumare semințele de spirit reînnoit din sufletul suferind; de regula se vorbește de un armăsar falnic etc., arar de o iapă borțoasă etc.; aceasta arată apropierea prin feminizare a simbolului de latura lui tenebroasă, rătăcitoare; de unde expresia \"iapă nebună\"; calul neîmblânzit păstrează latura demonic-angelică la nivel instinctiv, pe când punerea lui în oglindă, reflectarea rațională a sa îi conferă un sens, o ridicare din lumea indistinctibilului; nu cred că aceasta este un lucru bun întotdeauna; dar spiritul a fost gândit mereau ca parte a rațiunii, deși sufletul este parte a afectului, și cu acesta ne prezentăm în fața Domnului); simbolul nobleții, dăruirii, este și un caracter excluziv, care alege oglinda în care să se reflecte; revenind - dar \" femeia nu poate fi decât o iapă\" - de ce?; femeia poate fi orice; bine, să nu rupem de context!; ai conturat ridicarea-zborul-ruperea ca pe o alunecare-precipitare-decantare, exact ce zice titlul ai căutat în această poezie; dar imaginea noir pe care vrei să o sugerezi (cred eu!) nu este suficient susținută de un simbol reductiv (\"femeie închisă în ea însăși\" / calul ce-și caută scoarța / \"limpede înfiptă în copite de un rece / orbicular\").

de am ales și am cules greșit, iertare!
dar asta sunt, aici!
un critic oarecare...

pt.

desi totul curge frumos, armonic...
ultima strofă m-a încurcat.
de exemplu aș fi văzut mai potrivit \"și / ne-am lipit [etc.]\".
sau poate alt final ce să-mi adâncească visarea.
dar poate n-am înțeles nimic, o să-mi spui.
sau poate căutam altceva în poezia aceasta, ceva ce mi-a dat speranțe...
ce contează! eu sunt doar un trecător spectator, iar poezia asta are din asperitățile unui tablou tomnatic.

spor și vers ușor!
același, pt.

o poezie ce împinge, fără să vrei, trupul gândului spre meditație...
îmi face plăcere să-mi închipui că finalul nu se referă la dragostea limitată de relația dintre A și B, ci la dragostea în genere, implicând A și non-A, non-B non-etc.
în final rămâne întrebarea ca o cicatrice - oare nu de sute de ori trecem pe lângă?
frica aceea din final se regăsește in mine clipă de clipă.
și-n fiecare zi altă cicatrice.

vers ușor!
cu respect,
pt.

o deviație patologică intuită în mare...
obsesia este cea care domină poezia...
într-un fel, ca la Bacovia, albul alienării, albul uitării...

mulțumesc de prezența dumneavoastră constantă!
spor și vers ușor!
pt.

p.s.: \"uimitoarea mea soție\" - stilul relaxat se potrivește ca o mănușă; de n-ar fi diminutivele..., iar duioșia ar fi rezumată doar prin gesturi, poate ar fi mai bine; poate nu. Oricum, stilul asta ar fi de aprofundat (de catre mine!).

multumesc de lecturá, de vizită!
sper să fie reușită prin prisma garoafelor părăsite...
prin prisma tuturor lucrurilor părăsite...

plăcerile simple - reîntoarcerea spre speranță!
același, pt.

se poate, se poate, dar ce urmează este și mai nebun:

\"eu devin tu
dar tu-eu
te aud parcă
nu\"

onorat de vizită și semn.
același
pt.

ultimele 3 versuri din strofa ta sunt de concentrat într-un haiku.
frumos și delicat!
adevărat, adevărat...

mulțumesc de semn!
pt.

mulțumesc de semnul pentru.
\"până la urmă n-avem decât un cântec\"
multe senzații.

spor și suflet ușor!
pt.

este o incongruență deviantă acest text.
datorită fragmentării derutează, într-adevăr.
aici este hiba din majoritatea textelor postate de mine, recunosc.
cât despre nevăzut - dacă nu se vede, cum aș putea oare să-l arăt?
nu asta a fost alegerea?

același
pt.

trimiterile sunt către Eminescu, desigur.
un mic tribut.
mai bine cizelată este partea 3, adevărat.
deși preferata mea este partea 2, prin simplitate și prin inovația pauzei în vers (în interiorul versului, cum bine ați sesizat).

mulțumesc de semnul pentru
și de popas.
să auzim de bine!

pt.